O șansa extraordinară a făcut ca imaginile filmate de cavalerul Hugues d’Eiwo la 6 octombrie 1909 să se păstreze într-un film de montaj realizat în 1933. Este cea mai veche “Actualitate” cu subiect românesc și prezintă demonstrația aviatorului francez Louis Bleriot la Hipodromul Băneasa, de față fiind Regina Elisabeta cu suita sa, invitați de onoare, câțiva pierde-vară și organizatorii acestei reuniuni: prințul George Valentin Bibescu și consoarta sa, prințesa Martha Bibescu, o frumusețe strălucitoare de împărăteasă bizantină. S-au păstrat și câteva fotografii de la acest eveniment, două putând fi admirate la Biblioteca Academiei. Privindu-le, ochii se opresc îndelung, magnetizați de chipul și de eleganța tinerei prințese, încât ești ispitit să întorci timpul înapoi cu un veac și să-i răpești lui Proust întâietatea reverenței: “Binevoiți să-mi acceptați, Prințesă, admirația și respectul recunoscător!”
Indiscutabil, Marthei Bibescu îi plăcea să vorbească de sine, de străbuni, de înrudirile-i selecte. Dacă pe linie maternă cobora din “luminații Mavrocordați și din vestiții Mușatini”, pe linie paternă era doar o Lahovary, compensa însă cu abilitate acest handicap aristocratic exagerând calitățile “marilor Lahovary” și importanța funcțiilor deținute de aceștia: “Conversațiile erau foarte serioase atunci când frații se reîntâlneau. Ei, domnii miniștri, marii Lahovary, ajungeau întotdeauna la o declamare, fie clasică, fie romantică, de o frumusețe care se aplica în funcție de circumstanțe”. Nu-i mai puțin adevărat că această admirație avea și o justificare tainică. Moartea prematură a unicului frate, Alexandru, în 1891, îi secătuise mama – Smaranda Ema, prințesă Mavrocordat – de sentimentul matern și o exilase la Genevatîn compania cețurilor lacustre, grija educației celor trei fiice revenind în exclusivitate tatălui, Ioan Lahovary, pe atunci șeful Legației României de la Paris și unchilor, “marii Lahovary”. De aici acea raționalitate cvasi bărbătească, acel calcul nu o dată strident pentru o răsfățată de muze, care se remarcă în conversații, în scrisori sau în jurnale, acei filon de melancolie ce-i străbate opera. Primise o educație aleasă, dar lipsită de afecțiunea maternă.
Prin forța împrejurărilor, cercul prietenilor Marthei Bibescu a fost unul ilustru. O dată – abia se ridicase în picioare – a văzut pe o măsuță din salonul Legației de la Paris fotografia prințului moștenitor și “portretul unei tinere fete cu părul blond, pe care prințul avea s-o ia în căsătorie: principesa Maria”. Îi va reîntâlni câțiva ani mai târziu la Constanța, unde vor petrece împreună vacanța de Paști. Avea 12 ani și sfiiciunea unui copil crescut la mânăstire. Cel puțin așa a crezut prințul Ferdinand, deși un ceva din acest copil îl magnetiza și îl intimida, îl făcea sa roșească. Prințul, mare cunoscător al florilor, o tratase ca pe un crin, deși ea era o mică sirenă. “Ceea ce-i era drag în mine era copilăria” își va aminti ea peste un sfert de veac, cu orgoliul încă rănit. De unde să știe prințul – “un tănăr foarte frumos” – că fetița care îl fascina tocmai fusese cerută în căsătorie de un vlăstar cu ochiul ager al familiei Ghika-Comănești, respins, desigur, cu indignare de Ioan Lahovary? Taina era ferecată cu o mie de lacăte… Printr-un straniu capriciu al destinului, unicul copil al Marthei Bibescu, Valentina, se va căsători cu fiul celui care îl scandalizase pe Ioan Lahovary cu solicitarea lui.
Doi ani și jumătate după “episodul Ghika-Comănești”, a venit rândul lui George Valentin Bibescu să descopere în “minunata copilă” pe femeia visurilor sale. De data aceasta cererea a fost acceptată, poate pentru liniștea sufleteasca a domnului ambasador Lahovary. O indiscreție: până în momentul oficierii căsătoriei, logodnicii au locuit în castelul de la Posada împreună ori sub supravegherea prințesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I și mama prințului Bibescu. În fine, după neașteptat de întârziata dispensă a Vaticanului – viitoarea mare scriitoare fiind catolică – căsătoria s-a putut celebra, cu mare fast, la biserica Domnița Bălașa. Protagonista nu împlinise 17 ani: “Pe atunci îmi ascundeam vârsta – va mărturisi peste ani – și asta din considerente contrarii celor ce provoacă îndeobște asemenea minciuni. Căsătoria mea de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-și mai găsea locul în moravurile societății franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetișcană…” Prin această căsătorie Martha Bibescu a pătruns în înalta societate europeană.
Trei ani mai târziu, prima ei carte o va propulsa și printre elitele spiritualității europene. Totul a început de la o călătorie și de la o “ispită”. Curând după căsătorie, soții Bibescu au plecat în Persia, nu în luna de miere , cum s-ar crede, ci într-o “excursie diplomatică” organizată de Ministerul de Externe francez. Trei automobile decapotabile au străbătut, cu viteza neverosimilă de 30 de kilometri pe oră, șosele și drumuri stăpânite până atunci doar de trăsuri și de cămile. A fost un veritabil raliu, primul din istorie pe acest traseu, cu impresii de neuitat. La întoarcerea în Franța, “ispitită” de Maurice Barres să aștearnă pe hârtie impresiile de călătorie, prințesa va pregăti în cel mai strict secret lansarea scriitoarei. “Cele opt paradisuri”, cheia ce i-a deschis poarta consacrării, a entuziasmat: Academia Franceză a premiat-o, marii stiliști Apollinaire și Anatole France s-au întrecut în laude deloc conjuncturale, iar Marcel Proust, altfel atât de sarcastic, își călca pe inimă și îi declara autoarei: “Sunteți un scriitor desăvârșit, prințesă, și asta nu-i puțin când, precum o faceți, prin scriitor înțelegem atâția artiști reuniți: un prozator, un parfumer, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet…”
Va scrie enorm, lucrări autobiografice și de inspirație istorică, unele publicate sub pseudonimul Lucille Duclos. A primit oaspeți de seamă la Posada și la Mogoșoaia, palatul primit în dar, în anul 1912, de la soțul ei. Nu este lipsită de interes observația că prietenii Marthei Bibescu au devenit și prietenii României. Asemenea rudei sale prin alianță, Elena Vacărescu, a luptat și pătimit pentru țara sa, se bănuiește ca a îndeplinit chiar și misiuni de spionaj, bunăoară în primul Război Mondial. Atunci, din octombrie 1916 până în mai 1918, a condus Spitalul nr.118, amenajat pe proprie cheltuială în grajdurile S.T.B. de pe strada dr. Grozovici. Rolul ei exact se poate presupune din nota Zoiei Bengescu, datată 1 noiembrie 1918: “La spital am fost foarte îngrijorați în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă”. Îi cultivase pe germani pentru a culege informații… Acționase astfel în memoria lui Ioan N. Lahovary, mort fulgerător în 1915 și în acord cu soțul ei. Aviator pasionat, prințul Bibescu se înrolase voluntar în Armata Română și sub comanda lui cele două escadrile de recunoaștere ale forțelor aeriene române au efectuat – cu un curaj devenit legendar – numeroase raiduri deasupra liniilor germane. Pe atunci, sângele albastru încă mai curgea prin venele istoriei.
Să nu se înțeleagă că scriitoarea Martha Bibescu a tăcut sau ca a cedat întâietatea prințesei. Devansându-l cu două decenii pe Mircea Vulcănescu, va scrie “Izvor, țara sălciilor”, o simfonie de culori pastelate, de verdicte și de profeții optimiste: “Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut pană acum, va fi luat în seamă… Din această țară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece și muzică, neamul acesta va renaște după un mileniu de existență și lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârșit, tot ceea ce el posedă din conștiința universală”. Succesul a fost imens. Era mult mai mult decât un succes personal, era un succes universal pentru întreg neamul românesc. “Cum să nu iubești România după ce-ai citit Izvor”?! – se întreba retoric Rainer Maria Rilke. În România, însă, asupra acestei cărți s-a așternut tăcerea: o sigură voce s-a auzit, o voce înecată de mânie, vocea lui Nicolae Iorga, dar motivele reale nu se cunosc…
Probabil că naționalismul extremist nu accepta cultura, lumina, viața, speranța. Spiritul inchizitorial se afla pe punctul de a îmbrăca fie cămașa verde, fie cămașa neagră, ambele preludii ale totalitarismului roșu. O dată cu venirea la putere a lui Carol al II-lea, prietenul ei de-o viață și partenerul de vânătoare, tenebrele își vor înmulți atacurile asupra luminii, mai ales asupra normalității, a evoluției normale în sens european. Teama de occidentalizare au obligat mișcările totalitare la un armistițiu tacit: urmau să se răfuiască între ele după nimicirea sistemului democratic. Prima lovitură pe care a resimțit-o și Martha Bibescu, a fost executarea lui I.G. Duca. Din acel moment, între ea și Mișcarea Legionară s-a deschis o prăpastie mai adâncă decât și-ar fi închipuit. O prăpastie care a devenit deosebit de periculoasă după izgonirea lui Caroi al Il-lea. Imnul dedicat veșniciei românești – “Izvor, țara sălciilor” – va fi ars în public, în Piața Victoriei, pe rugul format din “cărți otrăvite”. De necrezut! Ca și cum nu ar fi fost suficient, în dimineața zilei de 23 noiembrie 1940 s-a trezit cu legionarii lui Horia Sima la ușă. “Unul dintre valeți se înființează în camera chinezească și-mi spune: “Îmi pare rău sa vă spun, Măria Voastră, este percheziție legionară în casă. Treaba a durat de la 9 dimineața până la 6 seara… La șase seara, legionarii pleacă în camionul cu care au venit. Au jefuit spiritul acestei case (Palatul Mogoșoaia, n.n.) fără niciun folos pentru nimeni”. Patru zile mai târziu va menționa sec: “Legionarii au făcut dreptate: l-au asasinat pe Iorga!” Este limpede că dincolo de ambiguitatea însemnării coexistau întrebarea “de ce?” și o durere incomensurabilă. Nu a fost singura mare durere. În ziua de 2 iulie 1941 va muri în urma unui cancer pulmonar prințul George Valentin Bibescu. La Mogoșoaia, prin fața catafalcului, s-au perindat, trei zile și trei nopți, oameni de toate culorile politice. Mintea ei cercetătoare nu îngăduie să se piardă nimic. Pare că marea scriitoare culegea informații. Pentru ce putere ?! Poate pentru Anglia: relațiile cu familia Churchill erau notorii.
După alungarea Regelui Mihai de către Stalin și proclamarea republicii de către bolșevici, i-a scris lui Paul Claudel aproape disperată: “Veștile care-mi vin din țară sunt atât de triste încât am nevoie, ca să mă distrez, să mă gândesc la dumneavoastră măsurând cu pași mari terasa de la Branques…” Țara sălciilor intrase în comă, dar pentru a renaște trebuie înainte de toate să mori, fie și puțin.
Ce-și mai putea dori de la viață prințesa și marea scriitoare Martha Bibescu? Noi am căutat coordonatele pe care le-am considerat esențiale, însă, un singur an biobibliografic al acestei personalități de excepție ar umple de zece ori mai multe pagini decât expunerea da față… Activitatea și opera ei sfidează micile eseuri, sunt de domeniul fenomenologiei istoriei și al filozofiei culturii, sunt bunuri ale patrimoniului european. Așa trebuie să fi gândit și stafful Academiei Regale a Belgiei, care a ales-o în anul 1955 membră în locul Annei de Noilles, vara primară a prințului George Valentin Bibescu.
Cel mai bine a definit-o înlocuitorul ei la numita Academie, Mircea Eliade, în discursul său de recepție din 19 februarie 1977: “Prințesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea neprețuită a culturilor populare și funcția dătătoare de viață a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conștiința unității culturale și spirituale a Europei”. Ce se mai poate adăuga? Poate doar observația că atât cât a fost stăpână la Mogoșoaia, străvechiul palat a strălucit ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu.