Fusesem garda și, chiar dacă n-au fost cei mai frumoși ani ai vieții, cu siguranță au fost cei mai semnificativi. Mă atrenasem la Templemore și aveam premisele unei cariere de succes. Acum pare ciudat, dar atunci chiar îmi păsa. Prima oară când am mers pe stradă în uniformă, cu nasturii strălucitori, cu chipiul la unghi potrivit, bastonul în mână, am crezut că pot schimba ceva. Primul duș rece a venit cam după o lună de serviciu. Eram în patrula de noapte, cu un sergent mai în vârstă în față. Am primit un apel de la o casă și când am ajuns am găsit un soț beat încuiat pe dinafară.
Sergentul zisese:
– Dacă tre’ să-l arestăm, stai în spatele lui.
Am crezut că se îndoia de curajul meu și, normal, după ce am încercat să vorbim cu el, bărbatul s-a pus să înjure și l-am avertizat. El ne-a zis să ne ducem în pizda mamei noastre, iar sergentul a zis să-l arestăm și mi-a făcut cu ochiul. Plin de tinerețe și bravadă, m-am pus față-n față cu individul, iar el m-a umplut de vomă din cap până-n picioare. Încă-l mai aud pe sergent cum râde. Următorii doi ani au fost buni până a început să-mi placă prea mult paharu’ și-am devenit un motiv de îngrijorare pentru superiorii mei. Până la urmă m-au dat afară. Am păstrat paltonul, o amintire a singurei șanse de a-i da sens vieții mele.
Haina aia era singura legătură cu cariera mea. Dacă nu o valida, cel puțin o dovedea.
În timpul cazului precedent avusesem parte de cazare, o casă în Hidden Valley. Ca să folosesc o expresie londoneză, trăiam pe picior mare. S-a sfârșit dezastruos. M-am mutat înapoi la Bailey’s Hotel.
Doamna Bailey aveai impresia că-i cunoscuse pe semnatarii tratatului din 1916. Avea pielea aceea proaspătă și perfectă, aproape patentată de călugărițe. În ochi avea un amestec de înțelepciune și neastâmpăr. Există combinație mai bună? Odată îmi spusese:
– O să ai mereu o cameră aici.
S-ar putea să nu pară cine știe ce, dar e o bogăție de o noblețe rară. Vechea mea cameră o luase un judecător ieșit la pensie. Și el era din vechiul Galway, iar asta era singura recomandare de care avea nevoie. Mie mi s-a dat podul. Îmi plăcea. Spiraiul îmi dădea impresia falsă de lumină. Toate necesitățile:
Duș
Ibric
Telefon
TV
N-a durat mult să despachetez. Din nou, doar esențialele:
Costum de la Age Concern
Jachetă de piele
Articolul 8234
Trei blugi
Bocanci
Adidași
Și bineînțeles, cărțile mele.
De asemenea, muzică. Tot ce au scos
Johnny Duhan
The Cowboy Junkies
John Stewart
Van Morrison.
„Am clădit o casă și am descoperit – de ce m-am mirat? – că Thoreau avea dreptate. Dacă un om construiește un hambar, hambarul devine o închisoare.”
Gary Paulsen, Pelerinaj pe o cursă de oțel
Într-o dimineață de luni, pe la sfârșitul lui ianuarie, am avut un acces alcoolic. Foarte grav. M-a băgat în spital cât ai zice pește. Un doctor a zis de deasupra mea:
– D-le Taylor, sunteți conștient de ce vi s-a întâmplat?
– Nu.
– Următorul atac v-ar putea ucide.
– O să am grijă.
Se uită pe fișa mea, dădu din cap și zise:
– Nu de grijă e nevoie. Nu mai aveți voie să beți.
Episodul mă teroriza. Când am ieșit din spital n-am băut. Dar am mai făcut asta de mii de ori. Mai devreme sau mai târziu îmi trecea frica sau ajungeam la „cui dracu’ îi pasă?” și beam.
M-am cufundat într-o depresie tot mai adâncă. Mi-era din ce în ce mai greu să mă dau jos din pat. În timpul nopții, anxietatea mă trezea din somn la ore fixe, în fiecare oră. Stors de puteri, mă târam pe jos din pat și mă forțam să ajung la duș. Mâncarea nu-mi trezea interes, dar încercam. Mă întrebam „la ce bun?” Îmi rădeam barba și mă cutremuram de cât de supt îmi era chipul. Dar, la dracu’, aveam niște dinți grozavi.
În timpul ultimului meu caz veniseră după mine doi frați. Dacă ar fi locuit în America, ar fi fost două gunoaie care stau în rulotă. Aici erau „burlaci”. De parcă era decizia lor. Pe lista lor de chestii pe care le urau se aflau și tinichigiii. Lucram pe atunci pentru niște țigani. Mă întorceam de la o înmormântare, aveam draci și mâncam cartofi prăjiți, Nirvana irlandeză sau, cum ar spune puriștii, „Tír na nÓg”.
Frații mă loviseră în gură cu un drug de fier. Săptămâni întregi petrecute la dentist au avut drept rezultat un zâmbet strălucitor.
Auzisem odată depresia descrisă ca atunci când ești într-o apă mâloasă, fetidă și nu reușești să ieși la suprafață.
Se potrivea.
Fiecare zi era mai mohorâtă decât precedenta. Punctul culminant era să mă culc ca să se termine odată. Dacă găseam alinare în ceva, era în gândul la sinucidere. Ești în rahat pân’ la gât dacă asta e singura luminiță. Cu câteva luni înainte băusem ceva într-o speluncă de pe Merchant’s Road. M-a atras amenințarea care se simțea în aer. Un marinar rus, care trăsese pe uscat de 8 luni, mi-a vândut un Heckler & Koch de calibru 32. O armă dată dracului. Am fost uluit să pun mâna pe ea, mai ales atât de ieftin.
Multe nopți la rând am stat cu el în mână și m-am gândit „o singură mișcare în sus și apasă pe trăgaci”.
N-aș putea spune de ce n-am făcut-o. Am încercat să mă întorc la cărți. |n viața mea fusese întotdeauna lectura. Indiferent ce se întâmpla, am putut mereu să citesc. Nu mai mergea. Toți autorii mei de nădejde,
Thomas Merton
Nelson Agren
Walter Machen
Francis Thompson.
Nup.
Nu mă ajutau.
M-am întors la un autor care îmi oferise întunecime. Derek Raymond, părintele noir-ului englezesc. Cunoscut și ca Robert Cook. Avusese dintotdeauna o afinitate cu criminalul, cu bolnvaul. A studiat la „focaru’ ăla de poponăreală”, Eton, despre care a zis că e „o excelentă pregătire împotriva viciilor de orice fel”. Împins de o plictiseală în stadiu aproape terminal, a evadat, mai întâi la Paris, la legendarul Beat Hotel, apoi în Lower East Side în New York. Prima dintre cele cinci căsnicii s-a dus pe apa sâmbetei după doar 60 de zile.
Propria mea căsnicie a mers destul de asemănător. N-aveam de gând să încerc alte patru.
Zisese
„Am știut că lucrurile mergeau prost când am ajuns acasă, am pus cumpărăturile în bucătărie și masa a scârțâit cumplit.”
Nu-i de mirare că mi-a plăcut așa mult.
A scris un val de cărți care au atras venerație. Adică recenzii bune și nici un ban. Nu-l prea deranja. Spunea „am privit cum autori precum Kingsley Amis se chinuie să ajungă pe scara rulantă care urcă în timp ce eu o am pe cea care coboară numai pentru mine.”
Aici îmi place cel mai mult.
Pe la aproape cincizeci de ani, a început să scrie romanele cu Fabrica. Thrillere permanent întunecate, cu un protagonist bântuit de tragedii personale și obsedat de morți de care nimănui altcuiva nu-i pasă, care zugrăvesc o Londră disperată. Măcinate de „o vreme respingătoare și psihedelică”. Cărțile au culminat cu uimitoarea „Eu am fost Dora Suarez”. Despre romanul lui, „În doliu”, a scris:
„Dacă n-aș fi avut vreo vină pe care s-o curăț, n-aș fi știut care e drumul spre iad,… ea a fost mântuirea mea pentru cincizeci de ani de indiferență la mizeria lumii, o călătorie cumplită prin propria-mi vină și a altora.”
Cancerul la ficat și băutura l-au scos din joc la șaizeci și trei de ani. Îi aliniasem cărțile la perete, ca un șir de gloanțe pe care trebuia doar să le încarc. Și-a trăit ultimii ani într-o garsonieră spartană în Willesden.
Dacă nu știusem să-l jelesc atunci, acum recuperam timpul pierdut.
Îi simțeam degetul pe trăgaciul pistolului.
În cazul precedent îi cerusem ajutorul unui dur pe nume Bill Cassell. L-am rugat să apere o fetiță și asta a făcut. Apoi m-am îndatorat mai mult, rugându-l să elimine un criminal. Nu e ieftin să ceri ajutor de genul ăsta. I-am dat o căruță de bani, dar cel mai tare mă îngrijora favoarea pe care avea să mi-o ceară într-o bună zi. Când rămâi dator la cineva ca el, tre’ să-ți plătești datoria, iar groaza e să aștepți să vezi ce-ți cere. La momentul respectiv te avertizează, dar eu am făcut târgul. El e un individ extrem dur, până-ntratât că și polițiștii îl lasă-n pace. N-are restricții, ar trece orice limită și poți doar să speri că nu pe tine vrea să te vadă dincolo de limita aia. M-a sunat într-o noapte de duminică. A început cu:
– Greu dă omu’ de tine.
– Dar ai reușit.
A chicotit.
– Mda.
– Cum te mai simți, Bill?
Cu cancer la ficat, cum putea să se simtă? Dar am simțit că trebuia măcar să mă străduiesc. A zis:
– Ca pula.
– Îmi pare rău, Bill.
– Știi de ce te-am sunat, Jack.
– Tre’ să plătesc nota.
– Corect.
– Ce vrei?
– Nu la telefon. La Sweeney’s la doișpe, mâine.
– M-am lăsat de băutură.
– Am auzit. Nu pentru mult.
– Presupun că asta a fost de îmbărbătare.
– Îmbărbătează-te din ce poți.
– O să-ncerc.
– Doișpe, Jack, să nu întârzii.
Click.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducerea: George Arion jr