Văzând ce se întâmplă an de an la colț de stradă, în stațiile de ITB și pe lângă piețele Bucureștiului, cam cu o săptâmână înainte de 1 Martie, devin brusc un nostalgic ceaușist.
Pe vremea lui Ceaușescu, în aceeași perioadă a anului și până la 8 Martie – pompos sărbătorită “oficial” drept “ziua internațională a femeii” – eternul cenușiu murdar al Bucureștiului se colora, se înveselea, prindea viață, izvoarele temporarei sale tinereți și exuberanțe aflându-se pe trotuarele din jurul Institutului de arhitectură și la coloanele de la Piața Romană. Acolo, studenții de la arte plastice, arhitectură, dar și politehniști sau alți studenți cu har își expuneau rodul muncii lor de la Revelion încoace: mărțișoare concepute și executate de ei. Tehnologia avută la dispoziție era cvasi-inexistentă sau rudimentară, materia primă la fel, dar imaginația, creativitatea și bucuria cu care făceau din nimic acele mărțișoare erau uriașe și te cucereau nesfârșit tot trecând de la o măsuță la alta, neștiind ce să alegi. Astfel, acei tineri minunați și mărțișoarele lor fermecate își câștigau banii pentru o vacanță prelungită la mare sau pentru vreo altă trăsnaie necesară, dar inaccesibilă pe banii părinților.
Acea tradiție s-a mai păstrat și în primii ani de după 1990; a fost chiar și o explozie a mărțișoarelor libere, pline de umor savuros, aluzive sau incisive erotico-sentimental, fanteziste, create fără nicio altă opreliște decât cea a bunului simț și a bunului gust. Acum, în acele locuri se înghesuie până la sufocare tarabele cu mărțișoare de serie, păzite sau vândute în majoritate de amărâți periferici, printre care urmașii studenților de altădată nu au ce căuta. Oferta este desigur enormă, iar plaja prețurilor pe măsură. Important este să se vândă, să iasă banul. Nu contează că majoritatea absolută a inocentelor mărțișoare este de un kitch revoltător, nu contează că unele sunt nesimțite în încercarea de a fi lipsite de prejudecăți, nu contează că aurul suflat e cam răsuflat, sau că argintul e argintat, important este să iasă banul. În acest scop, trotuarul, piața, colțul de stradă sunt ocupate de dimineața până la retragerea spre casă, seara, a slujbașilor, de un amestec strivitor de tarabe, zăpadă fostă albă, noroi, baltă și trecători ce trebuie să stea pe loc. Tradiția sentimental de altădată a devenit o industrie de consum kitch.
În alte țări occidentale nu există acest obicei și dacă o franțuzoaică, o englezoaică sau o nemțoaică ar primi în plic de la un român mai romanțios un asemenea mărțișor mititel cu fir alb-roșu (o inimioară, un coșar, un ghiocel), sigur că ar fi deopotrivă surprinsă și emoționată. Mă îndoiesc însă atât de surpriza, cât și de emoția româncelor, fie acestea zilnicele colege de birou, fie obligatoriile învățătoare sau profesoare ale copiilor, fie funcționarele de la ghișeu. Am văzut colegi care de 1 Martie vin la serviciu cu o pungă mare de mărțișoare de duzină (“simbolul contează, nu valoarea, nu-i așa?”) și încep de la ora 8 dimineața distribuția uniformă și democratică a acestora contra unui sărut, tot de circumstanță. Daca însă vrei să fii măcar un pic mai original, mai altfel față de cineva mai special, soție, mamă, prietenă, șefă, atunci nu ai ce căuta în stradă: tot magazinele de fițe sau mall-urile sunt soluția, căreia i se atașează – simbolic, nu-i așa? – un fir alb-roșu nevinovat.