Zapada nu se topise inca, desi stresinile plangeau in soapte sfioase. O primenire calduta si imbietoare a aerului se petrecuse in ultimele zile de alb in descompunere.
Iarna tragea sa moara si nu-i venea sa ne lase neam. Se pusese de-a curmezisul si se caznea sa mai ramana o vreme, cu nametii ei aposi. Si cu gerurile inmuiate de-un soare livid, neputincios. Lumea plutea parca in tensiunea iscata de iminenta primaverii, retinuta de temeri nemarturisite. Crisparea pogorase din inaltul cerului, schimbat si el la infatisare. Isi pierduse dintr-o data paloarea si se albastrise vesel, ca dupa o suferinta lunga si chinuitoare. Zambea timid, convalescent, sa nu care cumva sa-l intoarca boala. Asa simteam in prima zi de martie, atunci, in anii de capatai ai vietii. Nu pornisem la scoala si nici macar la gradinita n-apucasem sa merg. Eram o mogaldeata, incotosmanata intr-un palton de stofa gri, cu manecile trecute de varful degetelor. Pe cap imi indesase ma-marea o caciula cu mot, din blanita de oaie, legata sub barbie, peste urechi. Abia suportam asprimea captuselii mitoase, dar, de frig, n-aveam incotro si, de nevoie, induram mancarimea ce-mi imbujorase obrajii. Prin ochii copilului iscoditor intrezaream uimit zbaterea infiorata a anotimpurilor. La granita lor incrancenata, in simplitatea obiceiurilor de la tara, m-am trezit deodata exclus, indepartat de la o bucurie ce mi se cuvenea si mie, cum credeam cu incapatanare la varsta aia nedefinita. Fara ca cineva sa ma previna, sa ma pregateasca cat de cat. Luat prin surprindere, m-au podidit lacrimile. Ce rau facusem, de ce eram astfel pedepsit?, ma intrebam cu sufletul inmugurit de neintelegerea ivita brusc in universul meu gracil. Macar o vorba de mangaiere, o explicatie, si poate ca as fi acceptat situatia ce-mi zdruncinase candoarea. Dar nu, totul se intamplase deja! Raul se savarsise, era de neinlaturat. Am pasit grabit in obor, unde tata-mare arunca nutret in ieslea oilor. M-am apropiat de el si, printre sughituri, i-am cerut socoteala: “Da mie de ce nu-mi da nimeni martisor?”. “Pai, martisoare se dau numai la fete!”,
mi-a raspuns concentrat bunicul, neintrerupandu-se din munca si nebagandu-ma in seama. Verisoarele din partea mamei, cu care cresteam in aceeasi curte, primisera o droaie de martisoare si eu nu pricepeam in ruptul capului de ce fusesem exclus de la portia de daruri snuruite misterios in alb si rosu. As fi vrut sa am si eu pieptul plin cu ghiocei, cosari si frunze norocoase de trifoias, asemenea fetitelor din preajma! Priveam toate aceste cadouri, innodate cu fundite largi, invadat de-o ciuda copilareasca. Nevinovata, la urma urmei, dar biruitoare. Era intaia oara cand realizam ca baietii si fetele nu sunt acelasi lucru. Incepeam sa constientizez deosebirile, existenta in neasemanare. Ceva se prabusea in mintea mea si nu reuseam sa patrund definitiv adancimea neanuntatei revelatii. Au venit, rand pe rand, alte si alte descoperiri si ele nu contenesc nici azi. Se succed lin ori tumultuos, firesc sau neasteptat, aidoma valurilor unui ocean ce nu se opresc niciodata. Curg intruna, dinspre undeva catre prezentul nostru invecinat cu spaimele indoielii si ne umplu destinul. Ori il golesc. Iar uneori, indiferent de sobrietatea etatii si a prejudecatilor, nu ne ferim sa varsam lacrimi. Le dezlegam eliberandu-ne de incordare, caci, deseori, emotia e lichida si pe paraiasul ei ingust sau nemarginit ne traim tulburarile. Marunte sau necuprinse, dupa cum ne e sensibilitatea. Si firea. Sau sinceritatea raportarii la clipa si la oameni si la amintirile despre noi insine. Oricum ar fi insa, mi-e dor de emotia starnita candva de sarbatoarea martisorului. A martisorului neprimit ce m-a fortat sa invat mult prea devreme ca se traieste, inainte de orice, prin deosebiri, prin excluderi…