Un memorialist atipic este Gabriel Dimisianu, așa cum s-a relevat in ultimul deceniu, mai intâi in secțiunea finală din Lumea criticului (2000), apoi in volumul premiat și foarte bine primit de critică Amintiri și portrete literare (2003), mai recent in acesta intitulat Oameni și cărți*, care il include și-l imbogățește pe precedentul, adăugându-i mai multe zeci de pagini de jurnal.
Ieșirea din tipic (un cuvânt ce probabil dă incă frisoane componenților generației ’60) nu este nici dorită cu tot dinadinsul, nici ostentativă retoric-stilistic. Ea merge in profunzimea reflecțiilor și a notațiilor pe marginea celor trăite și conturează, pe fiecare pagină de evocare sau portretizare, o perspectivă complet diferită de a memorialiștilor egolatri și resentimentari. Căci acestea sunt cele două axe susținând multe dintre contribuțiile postrevoluționare autohtone. Mai intâi, convingerea fermă că el, autorul X, a fost centrul lumii și al epocilor in succesiune pe care le rememorează; iar dacă nu, principala lor victimă, hăituitul și lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil strâmb, deformat optic al realităților socio-culturale pe care cititorul le voia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat. Cei ce știu mai multe vorbesc și scriu mai puțin decât cei care, pretinzând că au fost in miezul evenimentelor, bat dizgrațios câmpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizează ca personaj, se ipostaziază in protagonist și reglează statura contemporanilor in funcție de zigzagul relațiilor personale cu ei. “Concurenții” sunt drastic diminuați sau nevrotic calomniați, in timp ce o figură complet ștearsă care i-a făcut scriitorului nostru “dreptate” apare intr-o lumină pe care nu o merită. Căutând in fragmentele memorialistice savoarea subiectivității creatoare, dăm adesea peste otrăvuri ieftine și toxicități mediocre.
De aceea Gabriel Dimisianu e un memorialist aparte, bine individualizat in câmpul cultural românesc. Implicarea, reală și de lungă durată, in actualitatea noastră literară este dublată in carte de o reluare afectivă a episoadelor odată trăite. Insă distincția dintre autorul memoriilor și personajul implicat in ele se păstrează pe tot parcursul acestui volum absolut remarcabil: prin sinceritate, prin acuratețe reconstitutivă și prin adâncime sentimental-reflexivă.
Frapant, cel ce spune eu vorbește rarisim și se manifestă intermitent in numeroasele scene la care a participat și pe care instanța superioară, auctorială, le reproiectează acum. Personajul rulat de Gabriel Dimisianu (el insuși) este extrem de discret, rezervat, retras intr-o condiție de martor ocular al intâmplărilor și evenimentelor ce ne sunt prezentate. Atâta modestie ar putea părea prefăcătorie (precum cea a tânărului Nicolae Velea care, student, se adresa colegilor de an cu “dumneavoastră”), dacă G. Dimisianu nu și-ar fi asumat de la bun inceput un rol dificil și ingrat. El se pune pe sine intre paranteze și se menține, voit, acolo, eclipsându-se memorialistic, pentru a nu interpune un ecran de subiectivitate intre privirea cititorului de azi și lumea literară postbelică, din deceniile socialismului de stat, care-l interesează.
E prima și cea mai importantă datorie a autorului. Așa cum, in anii ’50, scriitorii și profesorii din epoca și școala interbelică reprezentau, in pofida compromisurilor pe care le făceau, o punte spre un trecut epurat și radiat de către oficialitate, rolul veteranului de astăzi, supraviețuitor al unor războaie ideologice teribile, este să refacă valorile, reperele, dinamica și atmosfera vesel-tristă a vechii epoci literare. Iată cum incepe și cum se continuă o evocare a “arhitectului de reviste” George Ivașcu, la zece ani de la dispariția sa: “Știu că sunt tot mai puțini cei cărora acest nume le spune ceva. Știu că și dintre acești tot mai puțini sunt destui cei cărora acest nume le spune mai degrabă ceva rău. Au auzit că a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticăloaselor vremuri. (…) Mai sunt cu toate acestea contemporani ai lui George Ivașcu ce gândesc bine despre el, printre care și eu mă număr. Eu cred că oamenii trebuie judecați după efectele faptelor lor, și cum puțini au făcut numai bine, doar sfinții, oamenii obișnuiți ii vom judeca după ce a precumpănit in ce au făcut, binele sau răul. Or la George Ivașcu binele a fost precumpănitor, dacă ne referim, desigur, la profesia, la acțiunea lui de critic și istoric literar, de publicist și alcătuitor de reviste. Viața lui personală nu o am in vedere, nu sunt pregătit să o judec și nici nu am căderea” (pp. 65-66).
Dacă in acest caz Gabriel Dimisianu elimină din start ingredientul memorialistic, gustul mai picant al unor dezvăluiri din sfera vieții intime, făcând o fișă sobră de istorie literară, in alte radiografii va proceda prin disocieri pe “orizontală”, comparând figurile unor critici-ideologi, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmălniceanu, cu cele ale unor activiști lipsiți de ințelegerea și ilustrarea literaturii veritabile. Pentru articolele de direcție, apetitul cenzorial și terorismul ideologic din anii ’50, Paul Georgescu (“conul Paulică”) și Ovid S. Crohmălniceanu (“Croh”) nu sunt mai puțin culpabili decât un Nicolae Moraru, Traian Șelmaru, Mihai Novicov, “dogmaticii intratabili” ai “obsedantului deceniu”. Dar dacă luăm in considerare intregul unei personalități și evoluția ei, autorii atâtor cărți valoroase și descoperitorii atâtor talente scriitoricești (de la Nichita Stănescu și Matei Călinescu la Ștefan Agopian și Mircea Cărtărescu) sunt in mod evident altceva. Explicându-i in primul rând lui Gheorghe Grigurcu, și apoi și altor denunțători ai colaboraționismului autohton, cum se cuvin puse accentele, memorialistul-analist face două portrete a căror complexitate o preia și o marchează pe cea a personajelor in discuție. El evită in acest mod unilateralitatea receptorului generaționist, a cărui perspectivă lărgește falsificator, “atemporalizează” o anumită perioadă: anii ’80 ai lui Crohmălniceanu, interval de generozitate cenaclistă și vitalitate critică; respectiv anii ’50 ai aceluiași, segment al unei prestații oficioase regretabile.
Obiectivitatea lui Gabriel Dimisianu este admirabilă, mai ales când il portretizează pe fostul redactor-șef al “Gazetei literare”, omul care l-a angajat la revistă, in urmă cu cincizeci de ani și mai bine, pe memorialistul de astăzi. Pe de o parte: “Cine examinează azi fenomenul proletcultist, și o fac din ce in ce mai mulți, dă in presa timpului peste texte ale lui Paul Georgescu oripilante, cum ne apar acum, in care el milita, aprins și tenace, pentru o «literatură nouă», «revoluționară», «partinică», «antiburgheză» și «anticapitalistă» («antiimperialistă»), insuflețită de «spirit leninist».” (p. 88). In aceeași direcție “progresistă”, bine scanată critic: “Textele sale militante, de care am amintit, vehiculau, fără teamă de repetare, aceleași și aceleași teze despre cum trebuie să fie cultura nouă, literatura revoluționară, in formulări clișeizate care, intr-adevăr, nu-i prea deosebeau scrisul din epocă de acela al unor Moraru sau Novicov. Treptat, pentru urmăritorul atent, vor apărea insă diferențe” (p. 89). Prin urmare – și pe de altă parte: “Faptul că era om de gust, ba incă mai mult, că era dotat cu o specială capacitate de rapidă detectare a talentelor, l-a dovedit cu prisosință Paul Georgescu mizând primul, neezitant, pe incipientele manifestări publice, și, uneori, inainte ca acestea să se fi produs, ale unor tineri ca Nichita Stănescu, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, Matei Călinescu. Devenind redactorul șef al «Gazetei literare», i-a publicat cât s-a putut de frecvent, a inceput să se refere la ei in articolele sale și, mai apoi, să le consacre exegeze care au surprins prin promptitudine și amploare (de pildă cronica in două numere ale «Gazetei» la placheta de debut a lui Nichita Stănescu). Nu s-a limitat la impunerea tinerilor din cercul «Gazetei». De departe urmărea și incuraja evoluția clujeanului D.R. Popescu sau a băcăuanului G. Bălăiță, iar mai târziu, după epoca «Gazetei», pe a unor Șt. Agopian, Norman Manea și pe a altora. Relațiile pe care Paul Georgescu le avea cu tinerii (de fapt era el insuși tânăr, in anii de care vorbesc, fiindcă nu implinise 40 de ani) luau repede forma prieteniei” (p. 91).
Gabriel Dimisianu e un memorialist atipic și pentru că urmărește și focalizează mai degrabă binele făcut de un subiect decât răul comis de el. E, așa-zicând, un martor elaborat și nuanțat al apărării, iar nu un procuror cultural alert și vehement, pus pe asedierea și ruinarea demonstrativă a acuzaților. Atenția lui merge și spre textele scriitorilor surprinși in memorii, și spre contextele in care acestea au apărut, incercând, la data respectivă, să perpetueze sau să schimbe ceva. Aceeași ințelegere bogată și aprofundată a lumii noastre literare pulsând in memorie și a literaturii propriu-zise trecute in istoria ei il face să scrie cu egală pătrundere despre Arghezi și Vianu (profesorul la al cărui curs, de trei ani, a mers nesmintit), nedespărțiții Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu, “albatrosiști” stângiști ca Geo Dumitrescu, “șaizeciști” (cei mai mulți) ca Nichita Stănescu și Cezar Baltag, Fănuș Neagu și Nicolae Breban, Nicolae Velea și Ștefan Bănulescu, prieteni apropiați ca Lucian Raicu, Sorin Titel, Marcel Mihalaș, Valeriu Cristea (a căror dispariție o deplânge in pagini vibrante), brăileni demni de această denominație și bucureșteni totuși simpatici, oameni cu funcții decizionale, ca memorabilul sub toate aspectele Zaharia Stancu, și onirici rebeli ca Dumitru Țepeneag…
Curiozitatea și competența umană a memorialistului se opresc, practic, inaintea generației ’80. Deși criticul i-a citit și pe scriitorii mai noi, centrul de greutate al cărții de față stă pe epoca incheiată in 1989 și pe generația care, traversând-o, i-a rezistat și supraviețuit. Vedem in tablou, pe fundalul cenușiu și mohorât, numai partea bună a scriitorimii noastre, bună sub raport moral și estetic. O răzbunare a autorului-personaj care a fost obligat să suporte și să inghită atâtea mizerii, in deceniile petrecute in redacția “României literare”, este să-i ignore memorialistic pe cei imposibil de evitat și ignorat in episoadele de viață reală. Avem deci și aici un anumit unghi de distorsionare a lucrurilor și faptelor consumate, rămase in urmă. Numai că, in vreme ce regula subiectivității dâmbovițene este să hașureze cu negru tot, aproape tot, cu excepția nimbului strălucitor al autorului de memorii, operația lui Gabriel Dimisianu este una pozitivantă. O formă de discriminare pozitivă care, in fine, imi place…
Semnificativă, din această perspectivă, e intâmplarea amuzantă povestită chiar la inceputul cărții, in textul (cu un titlu de asemenea edificator) Prezența vechilor scriitori. Cu perfectul simplu ce insuflețește narativ relatarea și pare că face cu ochiul cititorului avizat, autorul evocă discursul vârstnicului Al. Cazaban la o reuniune literară de la inceputul anilor ’60: “Fu poftit in prezidiu unde se aflau, după câte imi amintesc, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu și parcă și alți scriitori de vază, iar la celălalt capăt al mesei, opus locului in care se afla Cazaban, un inalt activist cultural al vremii, reprezentând C.C.-ul sau Ministerul Culturii. Când ii veni și lui Cazaban rândul să vorbească, se ridică și incepu să spună cât era de măgulit că se afla intr-o atât de ilustră companie, la acel prezidiu, ce mare cinste e pentru el să fie alături de Ion Marin Sadoveanu, de Cioculescu, de Vianu, pe fiecare ridicându-i in slăvi pe rând, pentru ce au făcut și au dres in cultura română. Când ajunse la capătul șirului, unde era plasat, cum spuneam, inaltul activist, bătrânelul se opri. Iși scoase ochelarii cu rame groase, privi in direcția omului puterii ca prin cețuri, apoi iși puse din nou ochelarii, iar și-i scoase, și tot astfel de vreo trei ori după care spuse candid: pe dumneata te rog să mă ierți, dar nu te văd bine! Culmea e că gluma lui Cazaban se dovedi și premonitorie, căci la puțin timp după intâmplarea de la Casa Scriitorilor, și fără legătură cu ea, inaltul activist fu debarcat din funcție și trimis la munca de jos” (pp. 11-12).
Dincolo de hazul scenei, păstrat și amplificat in relatarea ei, e de făcut observația că singurul personaj anonimizat, fără nume (mai bine zis, fără dorința memorialistului de a-l fi aflat și transmis), este inaltul activist. Scriitorii importanți atunci sunt importanți și acum. Numele lor contează și in epoca trecută, și in epoca actuală, și in aceste memorii care fac punte intre ele. Dar funcțiile inalte ale vechilor ideologi și cenzori care au fost numai ideologi și cenzori nu i-au ajutat să reziste in timp. Numele lor nu mai contează.
In aceste pagini deopotrivă exacte și nuanțate, aplicate și fin literaturizate (portretul lui Nicolae Velea arată aptitudini de prozator in toată puterea cuvântului), melancolice și lucide in proporții egale, memoria binelui se activează și se regenerează, in timp ce memoria “rea”, a răului, tinde să se șteargă. Printre atâtea subiectivități inflamate și egolatrii de autori “neințeleși”, luminoasa obiectivitate a lui Gabriel Dimisianu e ceea ce criticul “șaizecist”, prob și performant, i-a oferit acestui nu singur, dar singular memorialist al unei jumătăți de veac scriitoricesc.
*) Gabriel Dimisianu, Oameni și cărți, Editura Cartea Românească, București, 2008, 384 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară in Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; București Far West. Secvențe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romană.