Dominic Diamant (pe numele sau adevarat Petre Vlad) scrie versuri de cateva decenii, cu o siguranta surazatoare, ca si cum ar avea poezia la degetul mic. Usurinta de a versifica, asociata cu aceasta vizibila incredere in sine, il face extrem de productiv. Din nefericire insa, cartile lui sunt lipsite de capacitatea de a emotiona. Nu par caraghioase, asa cum par cartile altor autori, ci nerelevante. Dupa ce le citesti, iti vine sa exclami: “Vorbe, vorbe, vorbe!”.
Un exemplu posibil il constituie volumul de sonete recent aparut Crepusculare (Constanta, Ed. “Nelinisti metafizice”, 2008). Subintitulat fortat-jucaus sonete best.i@-le, volumul cuprinde sonete-acrostih, cu numele Dominic Diamant pe verticala. Obligatia pe care singur si-a impus-o de a compune versuri care sa inceapa cu literele numelui sau il determina pe autor sa asocieze cuvintele cu o ingeniozitate de rebusist. Rezulta texte de o geometrie impecabila, dar lipsite de lirism:
“Distingi privind in largul firii mele/ O eclatanta, pura galaxie/ Magnetizand miraculos, din germen./ Ideile. Iar daca nu se stie/ Noianul tumultuos de sentimente/ Irupe, se revarsa si inunda/ Coclaurii adanci cu-o frenezie/ Dramatica, fragila si fecunda/ Imaginea telurico-celesta/ Acoperindu-ti tainica retina/ Musteste de caldura si lumina/ Atata bogatie nu atesta/ Natura-mi sacra, cosmica, divina?/ Tu, zi-mi nebun, cati pot sa te sustina??
Atras de ideea de performanta formala, autorul merge uneori si mai departe. Se obliga, de pilda, sa scrie sonete in care nu numai fiecare vers, ci si fiecare cuvant din fiecare vers sa inceapa cu o litera a numelui sau:
?Distrugere dementa detracare/ Orgie onanism oligofren/ Matol matoala mofturi mistocare/ Indiferenta ins ipochimen/ Nu ne negam nesocotind natura?/ Iluziile isca isterii?/ Cu ce curaj comanda corcitura/ Denaturand divine datorii?/ Indu ispita iederii ilare/ Amplifica-i alura alarmant/ Mizeria musti-va mult mai mare/ Asupra ahtiatului actant/ Nimicnicia neamul nu-l nutreste/ Trufia toaca totul talhareste”.
Sonetele par produse cu ajutorul unei masini de versificat. Ni-l imaginam pe poet invartind la manivela acestei masini din care iese o nesfarsita banda de hartie acoperita de sonete. La un moment dat citim uimiti versul: “Tembelul vrea, dar poate sa mai futa?”. Este ca si cum masina insasi, exasperata de lipsa de lirism a versurilor, s-ar fi razvratit impotriva utilizatorului ei, adresandu-i o intrebare injurios-sarcastica.
Alex Stefanescu