Anul trecut, Pascal Bruckner s-a retras temporar din zona umeda a ideilor erogene unde si-a cladit reputatia si si-a ridicat audienta, ca sa performeze eseistic in cea generalista. Rezultatul, numit Euforia perpetua, se invartea nervos si cu succes de public in jurul unui sindrom contemporan rezumabil in acesti termeni: “Suntem cea dintai societate din istorie care ii face pe oameni nefericiti pentru ca nu sunt fericiti”. Altfel spus, din pricina faptului ca am facut din fericire un ideal absolut (sau ca traim cu nezdruncinata convingere ca fericirea este o obligatie sau, in fine, ca, in clipa cand am abandonat credinta in viata de dincolo, am ajuns sa dorim raiul pe pamant), ne-am condamnat la nefericire. Dupa ce a dezosat toate ideile conexe si a decartat toate efectele acestei drame, cu o escala conclusiva care i-a dat prilejul sa-si interpreteze aria favorita (“O dorinta insatiabila face ca voluptatea sa fie de neatins”), Bruckner trece anul acesta de la tirania fericirii obligatorii la Tirania penitentei, volum care, chiar sub acest titlu, va aparea la Grasset, pe 3 octombrie si care, inainte de lansarea oficiala, si-a inceput campania de promovare, lasand sa-i scape in presa ideile principale (vezi, bunaoara L’Express din 21 septembrie, care, “? la une”, titreaza pornind la volumul lui P.B.: “Trebuie sa ne fie rusine ca suntem francezi?”), iscand deja o dezbatere si constituind tabere de aprinsa controversa.
Momentul era, de altfel, cat se poate de potrivit: corul autoincriminarii nationale isi deruleaza dureros de dulce (precum cel al sclavilor din Nabucco), chiar in aceste clipe, acutele flagelante. In cinematografele franceze ruleaza filmul Indig?nes, in regia lui Rachid Bouchareb, care arata spre obrazul gros al Republicii, mustrand-o ca si-a sacrificat trupele coloniale, dupa care le-a dat uitarii, Napoleon este acuzat de genocid, precum si de faptul ca a inventat, inaintea hitleristilor, camerele de gazare, iar Le Petit Robert este somat sa-si retraga tira-jul, pentru ca nu a dat o definitie corespunzatoare (id est – crima impotriva umanitatii) intrarii “colonialism”. Asta ca sa nu pomenim decat cateva dintre formele foarte recente de prefirare a cenusii in cap la care au recurs orgoliosii francezi.
Aici intervine Pascal Bruckner, care protesteaza cu manie impotriva rescrierii povestii nationale sub forma de rechizitoriu, aratand ca acest masochism este o particularitate a Europei occidentale recente pe care Franta o preia intr-o maniera ingrosat-caricaturala. “Asa cum exista propovaduitori ai urii in spatiul islamismului radical, tot asa exista propovaduitori ai rusinii in democratiile noastre, mai ales in cadrul elitelor de ganditori.” Or “noi (europenii, in general, si francezii in particular), spune P.B., nu suntem vinovati, in primul rand pentru ca nu exista transmitere ereditara a conditiei de victima sau de calau”. Si, in al doilea rand, pentru ca (revendicand o superioritate istorica): “Europa si-a rapus monstrii, sclavia a fost abolita, colonialismul a fost abandonat, fascismul infrant, comunismul facut KO. Ce alt continent poate sa mai afiseze un asemenea bilant?” Desi imi vine in minte cel putin unul, nu imi displace, in acelasi timp, ideea ca ar trebui sa temperam operatiunea “tapul ispasitor” (expresie care, daca nu stiati, isi are radacinile in practica rituala de Yom Kippur prin care animalul era incarcat cu toate pacatele lui Israel), incetand sa ne lasam voluptuos sufocati de practica autocriticii cu sau fara rost si a exhibarii ranilor in public.