învățasem să arunc cuvintele în sus
ca pe niște bulgări de lumină
așteptând să se prefacă-n
stele căzătoare, ca să lumineze
răsăritul făpturilor.
Am pierdut această îndemânare
o dată cu viața,
clipele nu mai erau secunde
ci bucăți din infinitul meu.
Am început să confecționez măști,
de diferite mărimi și forme,
de diferite culori și anotimpuri,
pentru mulțimea prietenilor
ce le-ar fi purtat după trebuință.
Mi-am dat apoi seama
că măștile nu se poartă între prieteni
ci sunt suma judecăților
adunate, meschin,
în gândurile noastre
închipuite.
Din volumul „Nostalgii”, Editura Pastel, Brașov
