Chiar de cum m-am trezit în lumina albăstrie, m-am întrebat cît o fi ceasul. Imediat mi-am dat seama că nu-i totuși întrebarea care ar trebui să-mi dea bătăi de cap. Animalul monstruos tocmai începu să dea semne de trezire. Ici și colo se înălțau figuri bărboase, știrbe, încruntate. Privirile aveau ceva straniu, nu-mi dădeam seama ce. Mă aflam sub un clopot din care se cernea o lumină bizară. Dacă n-aș fi știut că eram prizonier într-un lagăr din scobitura unui deal aflat la dracu-n praznic, puteam crede că fusesem răpit de o farfurie zburătoare .
În seara trecută (așa cred, timpul devenise relativ acolo) fiara cu mai multe capete se ivise tropăind în ușa dormitorului. Mă așteptam să apară, bănuiam că era nevoie de o armată de indivizi pentru a îngriji livada și nu știu ce alte activități se mai executau prin zonă. Distingeam niște inși în uniforme cenușii de tercot, cu figuri supte, mizerabile, o masă nediferențiată. Aveau priviri fixe și-și căuta fiecare patul în care să se arunce de îndată. În cîteva minute tot dormitorul se scufundase într-un somn adînc, întretăiat numai de sforăituri și vînturi ce asfixiau încăperea. Cu greu am reușit să adorm cîteva reprize. De fiecare dată cînd mă trezeam, rămîneam un timp la pîndă studiind printre gene ce se petrecea în jur, încercînd să descopăr șușoteli suspecte, scenarii de comploturi și evadări. Nici pomeneală. Toți dormeau duși.
Acum se trezeau de parcă ar fi presimțit hărmălaia ce urma să izbucnească. Și n-a trecut un minut din momentul în care fiara cu multe capete a dat semn de dezmorțire, cînd în difuzoare a început să urle deșteptarea. Nebunia lumii. Tovarășii mei păreau o ceată de sălbatici, comunicau numai prin urlete, interjecții și palme bătute cu entuziasm. M-am înscris și eu în cor scoțînd cîteva țipete zdravene. (Se pare că nebunia mulțimii e transmisibilă.) Nu se poate totuși nega efectul terapeutic al urletului asupra minții noastre. M-am simțit dintr-odată ușurat. Metoda funcționează ca o supapă. Când simți că ai ajuns la capătul răbdării și-ți vine să faci pipi pe toate, nu strică să te arunci în mijlocul mulțimii și să strigi cît te țin bojocii. Am mai scos cîteva urlete peste porția necesară, convins că nu deranjam pe nimeni. Într-un cor ca acela nu-i recomandabil să te controlezi și poți mări oricînd doza.
M-am săltat și eu din așternut, încercînd să țin pasul cu ceilalți. Levi își trăsese pătura peste cap, continuîndu-și somnul. Nu cred că dormea în vacarmul acela, dar n-avea de gînd să se ridice. Nici Secărică și nici Dudu nu dădeau semne că se vor scula din paturi. Ce era de făcut? Instinctul mă ispitea să intru în marele concert al vieții, cot la cot cu toți sălbaticii. În contratimp, auzeam vocea rațiunii care-mi spunea răspicat că venisem aici însoțit de Levi & comp. și nu se cădea să mă despart de frații mei.
Eram nehotărît. Zdrahonul de infirmieră îmi spusese că de azi voi intra în pîine, asta însemnînd programul celorlalți. Astfel aveam prilejul de a mă informa unde ne aflam și ce se petrecea aici. N-aveam timp să lîncezesc pe lîngă Levi și să mai iau vreun bici pe spinare. Pe de altă parte, nici nu-mi dădea mîna să-mi rup oasele executînd nu știu ce munci agricole la care nu mă pricepeam. Nu se zărea niciun paznic prin jur care să-mi dea sfaturi despre ce era mai bine să fac. Simțeam nevoia unei discuții ca de la om la om, în termeni civilizați. Unde se aflau paznicii? Era nevoie de unul ca de aer. Omul se simte protejat numai cînd are alături un gardian înarmat cu un bici strașnic. Biciul e sfînt, v-o spune un om pățit.
Ieșisem pe intervalul dintre paturi cu gîndul să dau de un veghetor, cînd brusc din difuzoare au țîșnit trei sunete scurte, ascuțite și s-a întrerupt hărmălaia. Le așteptau pesemne, pentru că la acel semnal au pornit toți spre ușă într-un veritabil tsunami. Împotriva voinței mele, m-am trezit tîrît de o forță de nestăvilit. Nu i te puteai opune și nici să te sustragi nu aveai cum. Înghesuit în trupul monstrului, am ajuns la iuțeală în hol, de unde am zărit-o pe infirmiera din seara precedentă. Încercam să-i fac semne disperate că sînt purtat ca un fraier de ici-colo, iar Levi și ceilalți băieți au rămas în dormitor. Unde era dreptatea? Ce însemna diferența asta de tratament? Asta voiam s-o întreb, însă tipa mi-a arătat degetul. Mă holbam, nevenindu-mi să cred. Mă întrebam dacă nu mi s-a părut cumva, însă matahala și-a împins în sus degetele de la ambele mîini. Le tot sălta isterică pe deasupra capetelor celorlalți, ca să nu mai am cumva dubii. Tare aș fi vrut să-i spun că într-o țară civilizată nu se face așa. Dar tipa nu părea să se sinchisească de drepturile omului, discriminare și celelalte fleacuri. Sfinte Sisoe, unde mă aflam?
Nu-mi rămînea decît să mă plec în fața sorții. Asta îmi fusese scris. Adio, Levi, adio, frățiorii mei. Adio, Texas. Întrebarea era dacă moare pînă la urmă. Nu fiți îngrijorați, nu m-am stricat la cap. E numai o glumă veche. Pe cînd eram copil, mergeam cu gașca la filme de acțiune. Se ținea după noi și un băiat puțin sărac cu duhul, care adormea în timpul filmelor. După ce am ieșit de la filmul cu Franco Nero, tipul se interesa insistent dacă Adio, Texas moare până la sfîrșit. Mi-am amintit chestia asta de care atunci s-a făcut mare haz, în timp ce mergeam spre toalete. Am făcut pipi în virtutea inerției, contribuind la șuvoiul imens de pișat ce se scurgea din mădularele animalului.
Apoi, fără să pierdem multă vreme cu spălatul, m-am trezit înghesuit în sala de mese. Mergea totul într-un flux continuu, nici nu-ți dădea răgaz să respiri. Numai ce am luat loc și au început să apară niște castroane de tablă pline cu terci, pe care trebuia să le dăm din mînă-n mînă. Se stîrnise din senin un entuziasm de nedescris. Veneau de undeva din partea dreaptă și eu le dădeam mai departe vecinului de alături. După un timp, am observat că în stînga era full și castronul s-a oprit în fața mea. Nu aveam lingură și, aruncîndu-mi privirea în jur, mi-am dat seama că distinșii comeseni serveau terciul direct din castron. Hăpăiau de ziceai că se bat turcii la gura lor. Unii își ridicau castronul cu mîinile și sorbeau cu oarecare distincție, însă ceilalți își băgau nasul direct în zeamă. Și nu găseau distracție mai mare decît să-și lingă degetele de terci. În semn de mare cinste și prietenie, cîte unul își întindea degetele către vreun amic să i le lingă.
Pe mese se mai aflau bucăți de pîine, însă bătaia mare se dădea pe coleașă. Părea clar că trebuie să evit lăturile de la care li se trăgea probabil nebuneala. Am mestecat dus pe gînduri o coajă de pîine și am băut din căușul palmei apă călîie de la robinet. Nu puteam fi sigur, dar puțină precauție nu strică. Era ca și cu existența lui Dumnezeu. Mulți acceptă cu rezerve existența Sa, fără să-și poată reprima întrebarea: Dar dacă totuși există? Nici eu nu credeam că ăștia aruncă pumni de prafuri în mîncare, dar de ce să nu pun răul înainte?
Puteam spera în ajutorul cîtorva inși din adunătură, dar numai dacă reușeam să-i feresc de păsat. Problema era cum să fac asta? Cum să-i salți hîrdăul din față? Nici vorbă, precis ar fi ieșit cu scandal. Îți dădeai seama numai aruncînd o privire în jur. Nu se dezlipeau de castroane pînă nu erau linse lună.
Mi-am înmuiat degetele în sos și le-am întins spre omul din față, îmbiindu-l să guste. Acela era un bărbos cu o claie de păr roșcat în dezordine, cu ochii subțiri și tulburi, în care se putea citi o poftă animalică. Sălbaticul își dezveli, hulpav, cioturile înnegrite ale dinților. Părea să-mi zâmbească. Mă aflam pe drumul cel bun. Tocmai puneam bazele unei strașnice prietenii. Dacă în mintea cretinului se stabilea vreo legătură între mine și terciul la care rîvnea atît, puteam fi sigur că îmi va ciuguli din palmă.
Nu se aruncă înainte, cum fusesem tentat să cred. La urma urmei, eram un intrus, nu-și dădea el seama? Scria apăsat pe fața mea cîte parale fac, nu putea fi dus de nas. Manifesta prudența oricărui cîine în fața mîinii străine. Se apropie dînd din coadă neîncrezător, va căpăta ceva sau nu? În trecut au fost mîini care i-au dat de mîncare, altele au aruncat cu pietre în el. Ce se va întâmpla?
Își apropia gura de falangele încărcate de terci gălbui, fără să mă scape din ochi. Tatona cu atenție terenul, nevenindu-i să creadă că există ființe lipsite de interes pentru delicatesa din castron. Cînd nici nu mă așteptam, își trimise cu iuțeală limba spre mâna cu terci. O limbă lungă de cameleon. Dacă aveam gînduri rele, aș fi reacționat cu întârziere și s-ar fi lămurit. Dar și-a dat seama că n-am intenții ascunse și-a prins să-mi lingă degetele. Îmi provoca repulsie atingerea gurii străine, știrbe. Mi se părea că descopăr un licăr obscen în privirile care nu mă slăbeau. Chiar mi se făcea rău.
– Îți place? l-am întrebat, tăvălind iar degetele prin sos.
Speram să-l atrag într-o discuție elevată, ca între oameni civilizați. Mă dezgustau gemetele lui și felul în care își dădea ochii peste cap; speram să termine cu teatrul acela de prost gust. Îi plasasem o întrebare subtilă, la care nu se încumetaseră să răspundă nici marii filozofi ai omenirii. Îți place ori nu?, aceasta-i întrebarea. Încercam să-i câștig încrederea. În fond, intenționam să mă folosesc de bădăranii ăia. Asta însemna să-i fac să priceapă că n-aveam alt interes decât să le redau libertatea etc. Bla-bla-bla. Era însă nevoie să mă lămuresc mai întîi dacă doreau să fie sau nu liberi, pentru că nu poți fi sigur. Poate își doreau mai mult terci sau ceva mai consistent, nu libertate, ce puteam ști?
– Ăsta-i bolînd, interveni bălanul de alături, un tip cu plasture pe ochiul drept. Da’-i place sosu’, adăugă.
E-te-te! Uite unde-mi stătea omul perspicace. Mă ținea sub observație de cînd începusem să mă dau la celălalt. Probabil era o chestiune de orgoliu, cum adică, e preferat idiotul și nu el? Presupun că se considera nedreptățit, pentru că din tonul intervenției sale răzbătea o nuanță revendicativă, pătimașă. Trufia nu-i părăsește pe bieții oameni nici când sînt cu un picior în groapă.
Era în ordine, aveam degete pentru toți. Mi-am băgat și cealaltă mînă în castron și i-am întins-o zîmbind. Blondul se repezi la delicatesă fără să-și mai ia precauțiile celuilalt. Se lămurise că n-am gânduri ascunse. Ținea însă să-mi demonstreze ce înseamnă arta linsului, nu lucrul de mîntuială pe care-l făcea nerodul de alături. El nu se hrănea ca un animal, limba lui dansa peste falangele mîinii. Punea pasiune. Iată ce însemna adevărata competiție. Nu-mi rămînea decît să atrag cît mai mulți indivizi în horă, rivalitatea urma să se ocupe de rest.
În alte condiții, omul ăsta ar fi avut probabil o gospodărie de care ar fi fost mîndru și tot s-ar fi uitat peste gard la capra vecinului, a murit animalul sau nu? De fiecare dată, concurența acționează implacabil peste capetele noastre. Pare străină de voința omului, deși motorul care o pune în mișcare se află în vintrele sale. Bălaiul cu plasture trăgea cu coada celuilalt ochi spre vecinul idiot, oare se alegea cu mai mult folos decît el? Poate că își făcea planul să-i dea un dos de mînă de să-i sară terciul cît colo, numai că n-a mai avut răgaz. În ușa sălii de mese și-a făcut apariția Martha și toți ochii s-au îndreptat într-acolo. Albinoasă, îmbrăcată în alb și cu o cravașă în mînă, părea un înger al morții.
La un semn care mi-a scăpat, probabil o scurtă zvîcnire a biciului, gloata s-a ridicat de la mese și a început să treacă prin dreptul robinetelor. Mi-am spălat îndelung ambele mâini, frecîndu-le cu o pojghiță de săpun. Cineva mi-a întins o cîrpă umedă și slinoasă pentru șters, însă am aruncat-o dezgustat mai departe. Aveam senzația că mă murdăresc iar.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească