Pentru a doua oară în mai puțin de un an scriu despre poetul Mircea Ivănescu. În primăvara lui 2011 împlinise 80 de ani, în mare măsură în indiferența confraților. Noroc cu volumul publicat de Editura Paralela 45, coordonat de Al. Cistelecan, în seria “Aniversaria”, cu interviuri, mici fragmente din literatura poetului, amintiri despre personaj, analize etc.
Mircea Ivănescu este pentru mulți o enigmă, nu numai pentru că a fost și a rămas în general un personaj retras, care a evitat să apară în prima scenă și mai ales să se bată cu pumnul în piept pentru reușitele sale incontestabile în mai multe domenii, poezie și traduceri în primul rând. Mulți nu-i înțeleg nici azi poezia, chiar dacă acceptă că e un poet mare. Și mai mulți nu cunosc mai nimic despre farmecul omului M. Ivănescu, despre epoca în care acesta s-a impus și despre cei care i-au fost aproape. La câteva luni după ce împlinise 80 de ani, M. Ivănescu a plecat definitiv, într-o indiferență și mai mare a confraților, abia de a fost consemnat faptul ireparabil.
Între cele două evenimente, Gabriel Liiceanu a avut inspirația să-l intervieveze în cinci întâlniri succesive, în casa sa de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, în care zăcea imobilizat, “sihăstrit”. Rezultatul este această carte apărută în colecția “Portrete din dialog” – “Măștile lui M.Ivănescu”.*) “După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neașteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinși în complicitatea pe care o crea însuși dialogul nostru. A început să ne placă jocul nostru. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieții lui, lăsându-mi senzația că i-am prilejuit o mare și finala recapitulare a ei. Și că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam și, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine. Muzica vieții lui a venit simplu spre mine…”, scrie Gabriel Liiceanu.
O carte interesantă înainte de toate prin diferențele enorme, totale aproape dintre cei doi. Gabriel Liiceanu mărturisește că nu-i era emul, nu-i fusese discipol poetului, nu evoluaseră împreună pe același teritoriu. “Trăiam pe continente culturale extrem de îndepărtate. Ce ar avea de discutat traducătorul lui Joyce cu cel al lui Heidegger?” Gabriel Liiceanu se simțea liber să-l contrazică, să-l provoace. Dar “tocmai distanța dintre noi ne-a apropiat în mod optim și ne-a instalat în spațiul unui dialog autentic.” Așa că filosoful îl descoperă treptat pe poet, se apropie de cheia acestei existențe “atât de unice, de stranii, de indescifrabile”. Îi descoperă măștile.
Personajul pe care îl are în față este uluitor, cu umor rafinat, ironic, bagatelizându-și viața despre care vorbește, simulând umilința, râzând despre temele mari ale vieții și despre propria-i poezie… “Toată viața am fost un idiot”; sau: “am trăit într-un anume fel mai tot timpul absent din lume”; sau: “n-am fost nicodată convins de faptul că aș fi poet. ” Lumea pe care o evocă poetul pare să fie alta decât cea pe care și-o imagina filosoful și prin care poetul susține că a trecut fără doar și poate fiind “agent sub acoperire”, fără să știe, altfel n-ar fi devenit în anii 50 angajat la Agerpres, iar în anii 60 la revista Lumea.
Textul acestei cărți îmi provoacă memoria, mă obligă să mi-l amintesc pe M. Ivănescu așa cum l-am cunoscut cu decenii în urmă. Constat, uluit aproape, că imaginea pe care o aveam se mulează perfect pe năluca apărută din carte. L-am întâlnit pe Mircea Ivănescu în 1966, la revista “Lumea”, pe când eram student. N-am avut norocul să-i fi fost prieten, dar l-am văzut de nenumărate ori în anii care au urmat, până la mutarea sa definitivă la Sibiu, și am avut și am o admirație fără margini pentru om și pentru poet. Eram în acel 1966 încă student la limbi străine, nu mai țin minte cu cine am ajuns în redacția revistei “Lumea”, sunt aproape sigur că am fost trimis acolo, chiar la M. Ivănescu, de profesoara mea, traducătoarea și poeta Irina Mavrodin. La fel de sigur este că mi se vor fi părut copleșitoare, mai mult decât apăsătoare, culoarele enorme de la etajele trei și patru ale “Casei Scânteii”, aripa dinspre Șosea, unde erau birourile redacțiilor “Contemporanul” și “Lumea”, conduse de George Ivașcu. M. Ivănescu nu mi s-a impus prin nimic în primele momente – era mic de statură, cu fruntea enormă, părul mare dat pe spate, dar mai degrabă nepieptănat, un nas enorm, un mers ușor dezlânat, dar în spatele ochelarilor cu lentile groase ochii jucăuși îi străluceau și nu știu cum se făcea că zâmbea aproape tot timpul – sau cel puțin așa țin minte – și încerca glume la tot pasul. Nu puteam să nu rețin expresiile pe care nu le mai auzisem. Își zicea “meivănescu”. Sau “cememepe” sau “cememepeve” – adică, traducea tot el, “cel mai mare poet în viață”. Se răsfăța spunând că “nimeni nu-l iubește pe meivănescu”. Folosea gerunzii forțate – “stătând”, de pildă – care erau preluate imediat de cei din jur. Inventase “sasofilia”. Obișnuia “să pună baze”, adică să treacă prin cât mai multe cârciumi bucureștene și era de parcă și le-ar fi adjudecat. (M-am întrebat mereu, dar nu l-am descusut pe tema asta, cum inventase acest termen și m-am gândit că poate izvora din cultura lui americană, între altele – în sportul național american, baseballul, unul dintre jucători aleargă în jurul terenului și pune “baze”,adică se înstăpânește pe rând pe câte un colț…) Existau nu mai puțin de 312 “baze” în care obișnuia să bea măcar o votcă. Bea înfiorător de mult, de parcă ar fi vrut să se distrugă. Avea o memorie prodigioasă și în general era omul capabil să dicteze direct linotipistului (ei, da, așa se făcea presa pe acele vremuri!) un articol cu câteva minute înaintea deadline-ului revistei, dacă se petrecea undeva în vreun colț de lume vreo lovitură de stat, să zicem. În mare măsură pe asta se concentra activitatea sa la revistă. Îi plăcea enorm să scrie poeme, cerea o temă, se așeza la vreuna din mașinile de scris butucănoase de dinainte de război și dactilografia un poem în oricare din cele șapte limbi străine pe care le cunoștea la perfecție. Îi plăcea să fie înconjurat de lume, mai ales de femei, care întâmplător erau și frumoase, nu doar tinere – toate “domnișoare cu sufletul curat” spunea el. Îl inventase deja pe atunci pe “mopete”, un alter ego ce va deveni celebru în anii următori. Din diverse motive, prieteni apropiați îi populau versurile, dar se transformaseră, îi recunoșteau doar inițiații, de pildă “v. înnopteanu”, “tatăl lui vasilescu” ș.a. Ținea enorm la soția sa Stela, căreia avea să-i dedice toate volumele de versuri. Avea o grămadă de pisici, culese de pe stradă. Nu-i plăcea să vorbească despre el însuși ori despre trecutul lui.
A debutat în volum, spuneam, în 1968 și și-a publicat versurile sub titluri voit banale (“Versuri”, “Poeme”, “Alte poeme”, “Poesii nouă” etc.). Traducerile sale din literatura universală (James Joyce, William Faulkner, Robert Musil, Franz Kafka, Hermann Broch, poezie engleză și americană etc.) au primit, ca și opera sa poetică, numeroase premii.
Târziu am aflat, din surse diverse, că nu fusese un copil dorit și se născuse după ce pierise o soră de-a sa; și că avusese un frate care s-a sinucis la începutul anilor 40, teribil de inteligent (“am trăit tot timpul în umbra morții fratelui meu… el era cu adevărat genial”), căruia, mult după 90, în regimul nou, Institutul Cultural Român i-a publicat un volum uimitor.
Nu știu dacă cel care va citi această carte îl va descoperi ori nu pe M. Ivănescu. Sigur, oricine o va citi pe nerăsuflate. Mai sunt unii care îl socotesc și azi un poet minor, uitând că a influențat decisiv generații de poeți apăruți după el și care se considerau postmoderniști. E posibil să-și schimbe părerea?
“Uitați-vă la mine – replică M. Ivănescu la un moment dat. Pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung să-l scot – și nu știu de ce o fac -, într-o conversație, la lumină.”
*) Măștile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, colecția Portrete din dialog