Trecutul lui Bruno Matei, marionetist născut în România, având însă origini italiene, este o enigmă pentru el însuși. În urma unui accident, despre care nu știe prea multe, două decenii din propria viață îi sunt străine. Ne aflăm în anul 1959, unul în care prietenii sunt altceva decât par, lumea e altceva decât pare. Însă protagonistul trăiește liniștit în “raiul” pe care, în lipsa memoriei, nu-l poate compara cu altceva, alături de marioneta sa, Vasilache. Pas cu pas, cititorului i se relevă, în paralel cu viața protagonistului de la finele “obsedantului deceniu”, cealaltă lume, aceea reală. Una în care va descoperi și se va lăsa purtat, alături de personajul central, în patru închisori comuniste, Penitenciarul Uranus din București, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul Galați și Penitenciarul Iași. Eliberarea lui Bruno din acestei închisori nu încheie însă povestea. Alături de tovarășul Bojin și de Eliza, două personaje care-l însoțesc permanent pe protagonist, misterul din viața sa trecută se împletește cu altul nou, a cărui rezolvare schimbă perspectiva asupra istoriei personale a lui Bruno Matei.
“Soluția epică e cu adevărat ingenioasă, iar compoziția narativă, cu o foarte migăloasă alternare de planuri, lămurește, treptat și într-un mod cu totul imprevizibil, povestea din prima parte. Matei Brunul este o carte mare.” (Antonio Patraș)
“E un roman al «omului politic», al animalului pus în fața unei realități totalitare, care îl modifică, îl îngrădește, îl alterează. Iar în urma lobotomizării lui Bruno de către regim, mefiența lui față de orice altă ideologie, chiar a revoltei și fugii în străinătate, este pilduitoare. Bruno alege să trăiască în no man’s land. Din acest motiv, e un roman-simbol excelent. În plus, un simbol curajos, care stă pe o meditație originală.” (Doris Mironescu)
Lucian Dan TEODOROVICI (n. 17 iunie 1975, Rădăuți, Suceava) este coordonator al colecției “Ego. Proză” a Editurii Polirom și senior editor al săptămânalului Suplimentul de cultură. Între 2002 și 2006, a fost redactor-șef al Editurii Polirom. Între 2005 și 2008 a fost coscenarist, alături de Florin Lăzărescu, al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje și un film documentar, toate premiate și finanțate de Centrul Național al Cinematografiei. Volume publicate: Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999; ed. a II-a, Editura Polirom, 2005); Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (povestiri, Editura Fundației “Constantin Brâncuși”, 2000); Circul nostru vă prezintă: (roman, Editura Polirom, 2002/2007); Atunci i-am ars două palme (povestiri, Editura Polirom, 2004), Celelalte povești de dragoste (povestiri, Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Dan Lungu și Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Românească, 2008). Coordonator, împreună cu Dan Lungu, al volumului Str. Revoluției nr. 89 (Editura Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Florin Lăzărescu și Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula, apărut în Franța (Editions Non Lieu, 2007) și în curs de apariție în Spania (El Nadir, 2012). Volumul Atunci i-am ars două palme a apărut în Germania (Pop Verlag, 2009); romanul Circul nostru vă prezintă: a fost tradus și publicat în S.U.A. (Dalkey Archive, 2009), Ungaria (L’Harmattan Könyvkiadó, 2009), Italia (Aìsara Edizioni, 2011) și Spania (El Nadir, 2011); de asemenea, volumul Celelalte povești de dragoste este în curs de apariție în Italia (Aìsara Edizioni, 2012). Prozele sale au fost publicate în numeroase reviste și antologii din România, Ungaria, Polonia, Croația, Franța, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc. Cea mai recentă apariție, în Best European Fiction 2011 (S.U.A.), a atras semnalări elogioase în publicații importante precum The New York Times sau The Guardian. Mai multe detalii, pe site-ul autorului: www.teodorovici.ro.
Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce acesta a priceput, trecînd printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atît de personal încît nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de greutate nu putea fi controlată de el însuși. S-a descotorosit și i-a aruncat un văl peste chip, lăsîndu-l astfel neștiut printre alte chipuri acoperite de asemenea văluri, fără putință de acțiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o mașinărie controlată pînă la ultima rotiță de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoștințele și mai ales forța necesară pentru un asemenea control.
În următorii aproape doi ani petrecuți în Peninsula, Bruno n-a mai avut de unde culege amintiri. Nici povești, nici alte chipuri, nici alte prietenii. Pînă și cele deja vechi, zdruncinate de întîmplările din vara lui ’51, nu și-au mai găsit pentru nici o clipă gustul, fie el amestecat cu praf, pe care-l avuseseră la început. Iertarea pe care Bruno i-a oferit-o lui Porthos n-a adus cu sine nici un fel de renaștere a firii, altădată atît de clocotitoare, a primului său amic din închisoare. Acestuia, cele două săptămîni petrecute în barăcile studenților îi curmaseră și foamea, și cheful de a-și împărtăși poveștile legate de Grossen Handball, ba poate chiar îi curmaseră și amintirile. Apoi, într-o dimineață din toamna ce-a urmat, destinul fostului handbalist l-a scos pe porțile coloniei, tranferîndu-l spre altă închisoare, unde poate și-a regăsit pofta de mîncare, de amintiri, de speranțe. Dar dacă a făcut-o, nimeni din Peninsula n-a mai aflat asta.
În privința maramureșeanului, Bruno nici nu mai încercase mare lucru. Chiar dacă din barăcile studenților nu s-a mai auzit acordeonul, știau cu toții că demascările continuau acolo, într-un fel mai puțin știut, demascări între ei, studenții. Iar teama de-acel loc nu se sfîrșise odată cu moartea doctorului Simionescu și cu urmările ei. Maramureșeanul știa și el, asemenea celorlalți. Iar spaima pe care apropierea de Bruno i-o adusese, în zilele petrecute de acesta în “treișpe-paișpe”, îl făcuse să uite la rîndu-i de poveștile proprii din Pitești, cele adunate cît timp fusese el însuși confundat cu un student, să uite pînă și de cutreierările sale prin munți, în căutare de hribi și de ghebe. Să uite și să tacă, mai ales că tot toamna lui ’51 avea să-i aducă sfîrșitul celor trei ani de condamnare. Și chiar dacă, așa cum fusese luat drept student, destinul propriu îi mai jucase o festă, întîrziindu-i cu cîteva luni peste termen eliberarea, pînă după iarnă, nici măcar acest timp suplimentar nu l-a mai apropiat de Bruno.
Care n-a mai căutat vreo altă apropiere. S-a mulțumit să se piardă printre ceilalți, acolo, la marginea drumului unde-l uitase pentru un timp istoria, socotindu-și doar zilele pînă la propria eliberare, tăindu-le rînd pe rînd dintr-un calendar încropit în mintea lui, fără a se speria de cifre, ba chiar bucurîndu-se în tăcere cînd scăpa, din acest calendar, de cîte-un calup de-o sută de zile – două mii opt sute, două mii șapte sute, două mii șase sute…
Apoi, pe cînd a început să se gîndească deja la numărul două mii, întrezărind, cu o anumită emoție, coborîrea sub el în lunile care urmau, istoria l-a scos din gloata neștiută în care-l aruncase, vîrîndu-l din nou în rîndurile celor pe care-i căra după ea, tîrîndu-i pe căile proprii, după propriul calendar.
*
În dimineața aceea de primăvară, în drum spre muncă, dinspre orizont, de dincolo de dealuri, s-au auzit bătăi de clopote. Însă nu obișnuite, nu dangăte răzlețe suflate pînă spre ei dintr-o singură direcție de Kara-yel. Nu acele bătăi de clopot care-i făceau alteori, în verile trecute, să-și mijească ochii, din mers sau de sus, de pe platou, privind spre un singur punct, străduindu-se să deslușească prin năduful ce înnoda aerul turla vreunei biserici. În dimineața aceea, sunetul îndepărtat al clopotelor îi împresurase, venea de undeva de dincolo de orizont, dar nu dintr-o singură direcție, ci parcă din toate. Orizontul însuși devenise rotund, forțîndu-te să te miști roată pentru a simți cercul marcat de-acel zvon prelung, cadențat, venit de pretutindeni și clătinînd parcă și norii, făcîndu-i să se deșire în jos, apăsător, lăsînd să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare.
Cei șapte îngeri se hotărîseră să sune în sfîrșit din trîmbițele lor, din toate odată, așa părea și așa au gîndit poate mulți deținuți. Dar nici măcar trîmbițele îngerilor, coborîte-n clopotnițele unor biserici, nu-i puteau opri din drumul lor ghidat de datoria de-a șterge pata negrelor greșeli trecute, așa cum le-au cerut și gardienii să-și reamintească. Și-au continuat marșul, într-o altă muzică, aceea pe care nu doar ei, pușcăriașii, o cunoșteau atît de bine, dar și aerul din jurul lor, aerul care le lovea corzile vocale, care le umplea plămînii, ieșind apoi, de fiecare dată, același, înșiruind în urma lor aceeași strigare, aceeași melodie, menită acum a ascunde sunetele de clopot.
Încă înainte de prînz însă, în timpul muncii, zvonul turlelor nevăzute s-a transformat într-o rumoare, aducînd și explicația pentru împresurarea de dangăte de dimineață. De la o privire aplecată la alta, de la niște buze crăpate la altele, în clipele cînd tîrnăcoapele se ridicau pregătite pentru o nouă lovitură, oferind urechilor, pentru o secundă, posibilitatea de-a auzi și altceva, rumoarea le-a transmis tuturor deținuților, rînd pe rînd, niște vorbe care, odată auzite, s-au scurs prin timpane, prin gît, pînă în mușchii brațelor, sleindu-i, făcînd imposibile alte ridicări și coborîri de tîrnăcop.
– A murit Stalin!
Nimeni n-a știut de unde porniseră vorbele astea, cum ajunseseră pînă la prizonieri. Dar pentru aceștia din urmă, agitația gardienilor, cea care precedase rumoarea, o agitație stîrnită de apariția grăbită a unui alt soldat, venit în goană din colonie, era deja o confirmare. Iar faptul că, imediat după aceea, soldații care-i păzeau au cerut oprirea lucrului și apoi, după o consfătuire departe de urechile lor, ale deținuților, au hotărît întoarcerea la barăci spunea totul. Așa ceva nu se întîmplase niciodată în zilele, lunile, anii trecuți.
N-au vorbit cu ei, nu le-au explicat nimic. I-au înșiruit doar, le-au dat semnalul de pornire. Iar pe drumul de întoarcere nu le-au mai cerut să cînte, n-au mai simțit nevoia să le amintească de datorie, de prețul pe care-l aveau de plătit Republicii Române. Gardienii erau preocupați, în acele momente, de ceea ce se-ntîmpla departe, atît de aproape în momentele acelea, în capitala altor republici, cele sovietice, unde marele tovarăș, de care-și legaseră, neștiuți, prezentul și viitorul, îi lăsase singuri pe toți, într-o incertitudine care le omorîse, brusc, orice siguranță de sine.
Atmosferă complet diferită și-n colonie. Alte brigăzi întoarse de la lucru, lăsate în neorînduială printre barăci. Nici un careu, nici un șef care să urle la ei. Cenușiul ordonat de pînă ieri, careurile fixe, înțepenite, atmosfera militărească, toate se destrămaseră în doar cîteva ore. Deținuții erau lăsați de capul lor și nimeni nu știa cum să reacționeze. Unii s-au așezat pe pămînt, în fund, privind aiurea împrejur; alții, care și-au amintit mai repede de zilele libertății de altădată, s-au adunat în grupuri mici, privind doar din cînd în cînd cu teamă spre gardieni, comunicînd prin șoapte, dînd din mîini, intrînd adică în discuții cum nu mai avuseseră de multă vreme; erau cîte unii care se plimbau doar, părînd a se dezmorți, deși n-aveau nevoie de asta, la rîndu-le tocmai se întorseseră de la muncă. O singură știre, trecînd ca un tăvălug, distrusese simetria impusă a tabloului coloniei.
Bruno, care în ultimii doi ani se ascunsese în această simetrie obligatorie, însușindu-și-o și depinzînd întru totul de ea, a urmat modelul celor din urmă, pornind spre gardurile de sîrmă într-o dezmorțire controlată, mecanică, deloc necesară, sperînd să se piardă însă prin mulțimea de alte dezmorțiri. A ajuns lîngă sîrme, a început să le pipăie. Și-a pus palma peste una dintre ele, a început să-și strîngă apoi degetele, rînd pe rînd, deasupra metalului ruginit, și-a încleștat pumnul, bucurîndu-se cumva de înțepătură, încercînd s-o simtă dinspre mînă spre tot corpul. Avea nevoie de durerea aceea, nici el nu știa exact de ce. Privise, încă de cînd ajunsese în colonie, sîrmele ghimpate drept un semn al libertății. Spațiul lor, al celor închiși aici, se oprea înainte de ele. Cu un pas, doi pași înainte. Niciodată n-avusese voie să le atingă. Închisoarea n-avea drept zid gardul dublu de sîrmă ghimpată, înalt de trei-patru metri, exista un altul, zidul invizibil, dar atît de concret totuși, construit din urletele gardienilor, din somațiile soldaților cu mitraliere cocoțați în miradoare. Zidul acela mobil ieșea și pe platou odată cu ei – iar acolo, pe platou, nu erau sîrme ghimpate. În anii scurși pînă acum, pînă-n momentul în care propoziția “A murit Stalin” curmase toate obișnuințele din colonie, Bruno privise încontinuu spre gardurile de sîrme ca spre primul pas dincolo. Dincolo de zid. Iar acum, în năuceala din jur, putea s-atingă cu propriile mîini libertatea, bucata ruginită de libertate, cu țepi care-i împungeau pielea mîinii, provocîndu-i o durere, una pe care o simțea, o dorea.
Din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Polirom, colecția “Fiction Ltd.”
FOTO autor, credit Mircea Struteanu