Tante Sanda sau
triumful spiritului asupra materiei
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbații, femeile și copiii care-i ieșeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipa desăvârșit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se știe, legile ei de fier. Sunt legi obiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, și spiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, mai adaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile ca și cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci de oțel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânare drăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoană reușea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca o regină. Nu numai o regină a frumuseții, ci de-a dreptul o regină încoronată, a cărei augustă prezență îi copleșește pe simplii muritori, îngenunchindu-i de admirație, respect și … imposibilă dorință. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era și ea de oțel.
Copila Sanda
Copila Sanda se născuse într-o familie de
negustori foarte avuți. Ca atare, avusese parte în copilărie și în
adolescență de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă
englezoaică, păpuși de porțelan, untură de pește, pensionul Choisy
Mangâru, vara la vila de la Sinaia și din când în când Paris, Davos
sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei
copilării, tinerețea nu putea să-i aducă decât un soț (englez), un
apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viață fără
griji și un divorț fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul
soț (“un bel animal” spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu
un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea
tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar
se știe că frumusețea stă în ochii privitorului) avusese ocazia
să-și pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a
celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.
Din păcate
Din păcate, logica vieții personale s-a
ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale și, implicit,
europene. Viața personală, mult mai fragilă decât istoria a
cogeamite continentul, s-a spart în țăndări. Englezul fost soț și-a
luat tălpășița spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulți
dintre prietenii și admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a
devenit pensiune pentru musafirii de stat și de partid, iar
celelalte proprietăți ale familiei au fost puse la dispoziția
poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au
primit repartiție o ardeleancă văduvă cu fetița ei de șase ani și
un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de ușor de
bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-și din casă diverse
bibelouri și alte fleacuri scumpe, la care nu ținea, precum și ceva
mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în
care locuiau acum reprezentanții clasei muncitoare. Era foarte
fericită că, deși apartamentul fusese naționalizat, primise măcar
permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, și să folosească în
comun cu ceilalți locatari holul, baia și bucătăria.
Avusese mai mult noroc
Avusese mai mult noroc decât aproape toți
prietenii ei, care fuseseră alungați din casele lor, fără alte
mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, își găsi o
slujbă. Sub cuvântul “documentarist” care o definea, se înșirau o
serie de activități anodine, pe care Sanda le deprinse și le
îndeplini cu strictețe până la vârsta de pensionare. Tot anodină
era și înfățișarea pe care și-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă
la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu și acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă și copila ei îi
deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că
așa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe
îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la
camera lui cu lunile.
Până în ziua pensionării
Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru
lumea exterioară înfățișarea de șoarece invizibil. Leoaica ieșea la
iveală acasă. Își lua invariabil cina în holul comun, așezată
solemn la masa florentină care supraviețuise cataclismelor, pe o
față de masă scrobită, cu tacâmuri de argint și cristaluri de
Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeșnice grele de argint,
veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste
la ceremonie, stând respectuos în picioare și pândind prilejul de
a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase
naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase,
încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane
de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptărașe
brodate mărunt ca niște pajiști minuscule cu flori dese de câmp, un
tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfințenie în
fiecare zi. Erau spălate și călcate cu egală sfințenie de vecinele
ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care,
crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine
o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veșnicele
haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că
pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănțuie un asemenea
vârtej de cochetărie și lux.
Leoaica a fost eliberată
Leoaica a fost eliberată din cușcă în ziua
pensionării. În acea memorabilă zi, tovarășa Sanda își făcu
apariția la slujbă îmbrăcată într-un taior amețitor de elegant,
foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri
încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine
sănătoasă. Tratația a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul
dintre momentele de vârf ale existenței lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii
“tante”, își arătă întregii lumi adevărata față. Își plimba măreția
pe scările blocului, culegea omagiile necondiționate ale
precupeților din piață, primea ca pe un drept cuvenit venerația
sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcția de
vicepreședintă a comitetului de bloc, poziție de pe care emitea
verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative,
ci și în bunul mers al vieții familiilor din casă sau în
frecușurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei
blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârșitoare, încât, cu
toată incontestabila ei urâțenie, era sărbătorită, la fel ca în
tinerețe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau
respectuos cu “săru’mâna”, bărbații se înclinau până la pământ în
fața ei, femeile o recunoșteau firesc ca pe o superioară și îi
urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie
și în vizite, și chiar în pat. Numai adolescenții, cu lipsa de
minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate,
poreclind-o cu nevinovăție “babeta”.
Se părea că
Se părea că, în sfârșit, lunga ei viață o
adusese la o calmă și completă victorie a spiritului asupra
materiei. Dar oare ce dăinuiește pe lumea asta imperfectă? Revanșa
materiei era aproape și victoria avea să depășească măsura
îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veșnicie. Într-o bună
zi, m-am trezit cu un telefon de la șeful ei direct, care-i era în
același timp și adorator-șef, președintele comitetului de bloc,
domnul Ioniță. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda își pierduse
cunoștința și căzuse în curte. Fusese luată pe brațe și adusă în
dormitorul ei, unde președintele o așezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat,
înveșmântată într-o diafană cămașă de noapte roz, brodată demențial
cu mătase. Arăta mai pocită și mai strălucitoare decât oricând.
Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliță care a
făcut o șotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape și mi-a
șoptit confidențial:
– Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniță când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
– Știi, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă
că nu port chiloți.
Am înțepenit. Prin fața ochilor mi-au defilat șirurile de lenjerie
fină care umpleau dulapurile. Și, într-o străfulgerare, mi-am dat
seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloți. Am
căscat gura cu un aer năuc.
– Nu, dragă, a continuat ea cu blândețe, nu port și n-am purtat
niciodată.
A plecat în eternitate înfășurată într-unul dintre cele mai migălos
brodate combinezoane ale ei și, bineînțeles, fără chiloți. Poate că
asta poate fi socotită totuși ca o victorie finală a spiritului
asupra materiei.
Prinți și vopsitori
Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică,
subțire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă,
care îi încununa creștetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86
de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin București, circulând
pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă
ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii
care în secolul XVIII domnise în Țara Românească, nume pe care îl
purta cu eleganță și simplitate, conștientă, atât cât trebuie, de
valoarea lui istorică.
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în
compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui
nume cu rezonanță domnească. Cele doua bătrâne principese
sporovăiau toată ziua pe franțuzește, zbierând, fără să-și dea
seama, cât le țineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de
tot surde.
Nepoții mai treceau pe la ele din când în când și le invitau la
masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un
șobolan, care ieșise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după
vasul de WC; incapabile să omoare vreo ființă vie, surorile îi
oferiseră niscaiva pâine și coji de cașcaval și începuseră să
aștepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viață, cele doua
cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu
lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia
persoanelor dintr-o anumită pătură a societății.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa
altădată de avatarurile mătușii Alexandra.
Deci, la ieșirea din închisoare, ca orice om de bun simț, tante
Marie își căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-și câștige
traiul. Educația ei nu o înzestrase cu abilități pe deplin adecvate
noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereții)
moștenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, așa că a
purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în
văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte
din burghezo-moșierime, dar și că abia ieșise de la zdup,
potențialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, așa cum
îi îndemna, la rândul lor, propria educație.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-și pierduse
speranța. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverența
scoțându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăș îndesat,
tuciuriu la față, cu niște ochi bulbucați, cu albul gălbejit și cu
gene dese, negre: ocupa importanta funcție de șef de echipă la
ICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare ale
construcțiilor. În fața lui se prezentă Marie, subțirică, mică și
cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar
foarte greu) de pronunțat.
Nea Ticu o privi dubitativ și o întrebă:
– Tovărășică, să vopsești calorifere știi?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupații, dar, cu îndrăzneala
disperării, răspunse hotărât:
– Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă și o cutie cu vopsea și o lăsă
în fața unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru
a-și demonstra competența.
Marie nu vopsise în viața ei un
calorifer
Marie nu vopsise în viața ei un calorifer,
dar, fiind o adevărată prințesă, făcea la perfecție orice lucru pe
care-și punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, și vopsi
caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de
îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia
stăpânit:
– Ești angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea
satisfacție a meșterului Ticu, fericit că avea în sfârșit în echipă
un muncitor capabil să facă față acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, și din închisoare ieși un alt
membru al clasei dușmanilor burghezo-moșierești, cât se poate de
prinț și văr îndepărtat al Mariei și, la fel ca ea, începu să-și
caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu
nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reușita profesională a
verișoarei și îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea
unei angajări în cadrul aceleiași instituțiuni.
Zis și făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în
fața lui nea Ticu.
– Tovărășele, să vopsești calorifere știi? își rosti meșterul
sloganul binecunoscut.
– Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă
necesarele concesii pentru a obține locul râvnit.
Și, pus în fața aceleiași încercări ca și verișoara, se achită de
sarcină la fel de bine, că deh, prinț era și el și, ca un adevărat
prinț, făcea la perfecție orice lucru pe care-și punea în gând să-l
facă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doi
verișori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând
satisfacție șefilor și fericindu-i pe locatarii apartamentelor și
birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucățică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt
dușman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinț
se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca și rubedeniile
sale, meșterul își mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinți
începură a vopsi de zor calorifere, spre mulțumirea tovarășilor cu
munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea
fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii și, expusă
incertitudinilor vieții din libertate, făcu apel la Marie, pe
care-o cunoștea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că dușmanii de
clasă sunt înzestrați cu unele folositoare aptitudini, așa că, la
prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Așa se întâmplă și la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar
echipa de prinți continuă să se mărească și să vopsească vioi
calorifere, cu mult elan muncitoresc și cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârșit, dacă, într-o bună zi, ștatul de
plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăș de la cadre,
care beneficiase de ceva școală. Uluit să constate că sub ochii
lui, pe ștat, se înșiră toată istoria evului mediu al patriei,
tovarășul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să
dea afară moșierimea încuibată în trupul principial al
ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meșterul, în viața mea n-am avut așa o echipă
de vopsitori harnici și de treabă! Dacă pleacă ei, plec și
eu!
Degeaba
Degeaba îl amenință tovarășul de la cadre,
nea Ticu avea o meserie de aur și o origine indubitabil sănătoasă,
așa că avea motive să se țină tare pe poziție.
În cele din urmă, au fost dați afară cu toții, iar nea Ticu (care,
cu siguranță, avea vreun bulibașă printre antecesori, căci numai
astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său)
împărtăși destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelația posibilităților
multiple pe care ni le oferă viața, își găsi foarte repede o slujbă
de curieră la un institut: calitățile de ciclistă au jucat un rol
esențial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi
parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu
vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul
angajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cu
toate metehnele angajaților, îi șopti la ureche directorului că
tovarășa curieră vorbește fluent franțuzește, nemțește și
englezește. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la
ananghie, n-a avut încotro și s-a folosit de cunoștințele
Cenușăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere
hiperintelectuale. Deși, în acte, a rămas pe postul ei de curieră,
în fapt a tradus texte și a lucrat ca translatoare până când s-a
pensionat.
A murit la puțin timp după ’89, ducând într-o lume mai bună
comorile ei de speranță, optimism și bunăvoință.