Mătușile sunt sateliții familiei, ele vin în ajutor celor tineri când familia nu-i înțelege, se bucură de atenție și de grijă când îmbătrânesc, lasă moșteniri și amintiri. Silvia Colfescu le-a transfigurat într-o galerie originală, cu eticheta „Mătuși fabuloase”, într-o cărticică savuroasă. Ele au în comun periplul prin secolul XX, cu răsturnările aduse de istorie, periplul a făcut din viețile lor mici sau mari drame, comedii picante sau ascunse tragedii, pe alocuri o feerie, o farsă ori un vodevil.
O comedie este viața Rodică, fiică de colonel din Armata Regală, care primește moșteniri felurite, de la garsonieră și mobilier la o dragoste patologică pentru literatura franceză încât ține prelegeri în cele mai nepotrivite situații. În viața ei se perindă trei soți autohtoni, până ajunge în Franța unde-și găsește alesul, un văduv impresionat de fluența ei în franceză, de erudiția ei, încât îi ascultă fericit prelegerile.
O tragicomedie, cu fâșii ba negre, ba roz, se intitulează „Prinți și vopsitori”, în care eroina, tante Marie, a primit prin căsătorie un nume princiar de familie domnitoare prin secolul al XVIII-lea, care trece prin pușcăria comunistă și la ieșire își câștigă existența vopsind calorifere în echipa lui nea Ticu. Dar tante Marie aduce în echipă rând pe rând alte rude, princiare sau nu, care au același defect (abia au părăsit închisoarea) și aceeași calitate (vopsesc impecabil calorifere). Dar pe tante Marie o așteaptă noi bucle și cotituri pe drumul vieții…
O feerie pare existența dusă de Tante Valerienne, fata unui tânăr merituos, cu studii și doctorat la Paris, ajuns diplomat la Washington, tot așa cum Gicuțu apare ca personaj de vodevil, fiindcă ani de-a rândul reușește să-și ascundă chiar și față de autoare adevărata origine socială (era fiul celei mai bogate familii din Zimnicea). Iar tante Sanda, protagonista unei farse delicioase, joacă un renghi vieții și lumii în care trebuie să-și ascundă finețea, ea reprezintă, cum o anunță și titlul, triumful spiritului asupra materiei.
Roata norocului învârte viețile celor două zâne europene, Elena mamă și Elena fiică. Ele sunt personaje demne de un roman foileton. Elena este o zvăpăiată ducesă din Rusia țarilor, fugară cu un frumos ofițer și măritată apoi cu un italian bogat, cu pasiunea artei și a lumii cosmopolite a marilor artiști, de care se plictisește în cele din urmă, așa că, fericită bigamă, își urmează noul ales în România, trăind fericită la o moșioară. Fiica primește ca moștenire frumusețea și gustul artistic al mamei, dar pe ea viața o duce în Anglia, unde reușește să transforme un local banal într-unul șic, care-i aduce soț și avere.
O tragedie în ton minor o însoțește pe Tantoinete, și ea prinsă în mecanismul istoriei, ce-i spulberă viața liniștită pregătită de familie. Și chiar bunătatea ei și grija față de animale îi aduc un sfârșit neașteptat și extrem de trist. Iar tante Zoe joacă într-un spectacol care ar putea fi o mică dramă de familie, dacă nu ar avea în articulații mecanismul inversării, amintind de I.L. Caragiale și ale sale Două loturi…
Preferata mea însă rămâne Tante Griggia, definită și ca „femeia tuturor nepotrivirilor”, personaj feminin care pare să coboare dintr-o dramă cehoviană. Mai întâi o căsătorie nepotrivită, după judecata lumii, cu un bancher ce se apropia de 50 de ani, care se dovedește nu doar fericită, ci și plină de pasiune, apoi o confiscare a băncii și a proprietăților adusă de naționalizare, sinuciderea bărbatului iubit. Tante Griggia are un singur sprijin, o servitoare căreia-i cumpăraseră când se măritase o căsuță și grădină la marginea orașului.
Cele două femei ajung să trăiască din grădinărit. Tante Griggia și-a păstrat frumusețea, dar farmecul ei este unul umbrit. O miră și o dezamăgește pe autoarea-nepoată prin plăcerea de a purta bijuterii ieftine, o înțelege foarte bine când vede că lasă moștenire tot ce are unui nepot care semăna izbitor cu soțul ei pe care-l iubise atâta. Iar moștenirea aduce marea surpriză… Povestioara amintește iubitorilor de proză franceză de narațiuni celebre brodând motivul bijuteriilor semnate de Guy de Maupassant și de Eric-Emmanuel Schmitt.
În sfârșit, ultimele două istorioare ies puțin din galeria cu mătuși, și ele dovedesc că Silvia Colfescu știe să scoată o mică poveste cu haz și miez din orice episod neașteptat. Titlul uneia vă arată și iscusința de pescar care știe să aleagă momeala ce prinde-n cârlig pe cititor: „Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătușă care nu prea era mătușă și despre niște tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint”.
Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene este un deliciu, ce pretinde încă o porție. Poate autoarea ne va pofti la un nou spectacol curând.
Silvia Colfescu, Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene, Editura Vremea, 2013, 144 pag.