Un cunoscut lider al republicanilor din SUA, compara odata pe bietul contribuabil cu o gasca. Cheia politicii guvernului consta in “a smulge cat mai multe pene, cu minimum de tipete”. El urmeaza apoi sa le distribuie numerosilor pretendenti la acestea (ce vor sa doarma in puf!) intr-un fel in care sa maximizeze sprijinul la urne. Prin urmare, doza de egalitarism prezenta si in randul politicienilor le indreapta pasii spre o “arta a excrocheriei calculate”. Cu alte cuvinte: cum sa inseli fara a fi prins vreodata cu adevarat.
Exista doua moduri in care omul se poate inavuti: productia si redistribuirea. Oamenii isi pot spori avutia producand bunuri (si servicii) si schimbandu-le pentru un venit. Dar, uneori normele acceptate permit oamenilor sa-si sporeasca avutia “redistribuind” ceea ce altii au produs. Aceasta metoda nu numai ca nu creeaza un venit suplimentar (castigul unuia este pierderea celuilalt) dar mai si consuma resursele si prin aceasta reduce avutia societatii. S-a presupus ca prin redistribuire s-ar estompa inegalitatile sociale si ca fiecare individ ar urma sa primeasca un “stoc” de bunuri si servicii, potrivit aspiratiilor sale. Redistribuirea vizeaza indeosebi pe cei “defavorizati”.
Se sugereaza ideea ca si ei sunt indreptatiti sa detina un “stoc” minimal de bunuri care sa le asigure un trai decent. In mod evident se foloseste un vocabular imperfect si oportunist. Cineva nu poote obtine un privilegiu egal fara ca dobandirea lui sa fie acel lucru necesar numit “privilegiu”. Ba mai mult, acest vocabular releva presupunerea ca fiinta umana este un “organism inert”. Presupunerea de pasivitate reiese din tendinta de a-i considera pe cei saraci drept “victime”, o metafora prin care se sugereaza ca aceasta stare sociala a individului n-a fost rezultatul actiunii umane. Aceasta ipoteza ilustreaza o data in plus tendinta egalitarista de a descrie inegalitatile ca fiind generate din afara sistemului economic. Aceasta, fara a face vreo legatura intre egalitarism si doctrina sa ofensiva.
Egalitarismul, privit ca un proces de redistribuire, implica ideea potrivit careia salvarea “victimelor” trebuie sa vina din afara. Apare astfel un fel de cult potrivit caruia beneficiile vin plutind dintr-un mediu misterios si nu din sudoarea si munca producatorilor. Mai mult, aceste beneficii sunt concepute ca un fel de “obligatie”, care se incaseaza direct de la bogati.
Daca solutia inechitatii consta in redistribuirea avutiei catre comunitate, atunci trebuie sa existe anumite mecanisme prin care aceasta se realizeaza. Aceasta nu se refera la faptul ca bogatul continua sa acumuleze bogatie si deci continua sa se bucure de avere, ceea ce ar fi cauza saraciei. Presupunerea este insa imposibila, pentru ca, daca cel bogat si-ar da bogatia celui sarac, cel sarac ar inceta sa mai fie sarac. Ar trebui sa credem ca fiintele umane sunt organisme aflate in cautarea satisfactiei/fericirii. Sau, ar trebui sa vedem viata in alti termeni (cel putin sub alte asptecte), ca o schimbare ori ca un fel de joc, asa cum face Thomas Hobbes. El considera viata drept “o cursa” in care cel mai important lucru este sa participi.
Intr-o asemenea conceptie, pentru echilibrul organismului, esecul apare tot atat de necesar ca un succes, pentru ca esecul nu este numai o insatisfactie dureroasa, ci si un principiu potrivit caruia indivizii invata despre capacitatea si caracterul lor. Ei percep din mers linia de inceput, de la care aspiratiile lor se pot dezvolta. Intr-un anumit sens, esecul este bun, dar, intr-un alt sens, asa cum ne aminteste Kipling, el este mai putin impostor decat succesul. Fara indoiala, cineva poate avea prea multe esecuri. In aceasta viziune asupra vietii umane (in contrast cu ideea ca viata umana este un pachet de satisfactii sociale) ideea in sine a esecului, incepe sa deranjeze.
Adesea oamenii nascuti in saracie isi dezvolta vointa si capacitatea intr-un mod remarcabil, in timp ce unii dintre cei nascuti in bogatie, sfarsesc conducandu-si viata intr-un mod mizerabil. De aici, am putea intelege ca anumiti oameni sufera de privatiuni. Fara indoiala ca la un “nivel de trai standard , anumite nevoi fundamentale: hrana, locuinta, asistenta medicala etc. pot fi supraevaluate. Dar, acest model de viata umana, constituit dintr-un set de nevoi elementare (standardizate), n-are nici o legatura cu actualul joc al vietii umane. Cercetatorul-sociolog schimba regula jocului asa cum un observator modifica obiectul observatiilor sale.
Cum am putea numi pe cineva care respinge proiectul egalitarist? Desigur, nu anti-egalitarist. Preferintele noastre se indreapta catre termenul “pluralist”. Unii egalitaristi ar putea obiecta pe motivul ca ei insisi cauta toate aspiratiile posibile in viata, fara a le atinge vreodata. Pana la aceasta prezentare a argumentelor, afirmam ca proiectele egalitariste vad in fiintele umane drept organisme inzestrate cu nevoi satisfacute de obiect ce au o singura valoare. In acelasi timp, conceptia pluralista afirma ca viata umana este un joc si o asumare de riscuri. In general, oamenii oscileaza intre aceste doua forme ale existentei (adica intre confortul sigurantei si riscul realizarii). Cu toate ca libertatea a supravietuit in societatile democratice (de factura liberala), ea sugereaza ca cele mai adanci atitudini ale noastre raman cele ludice.
Egalitaristii presupun ca fiintele umane sunt “pasive”, inzestrate mai degraba cu nevoi, decat fauritoare ale propriilor vieti. Aceasta ca rezultat a conceptiei ideologice despre proletariat, potrivita pentru imprimarea ideilor intelectualilor din avangarda. Dar, in examinarea acestei ipoteze am lasat neschimbata ideea ca bunastarea si saracia sunt legate in mod cauzal. Unele natiuni se remarca printr-o bunastare ridicata iar altele printr-o “crunta” saracie. Insa atat bunastarea cat si saracia ar trebui considerate cu probleme distincte. Bineinteles ca solutiile aferente trebuie sa difere.
Pe fondul declinului economic si al saracirii populatiei, presedintele Romaniei a avansat diverse solutii cuprinse in programe de “eradicare a saraciei” sau de “filantropie nationala” (fondul de solidaritate, spre exemplu). Insa ele nu au avut un efect real asupra reducerii decalajelor in avere. Daca bunastarea, luata drept lux, este tinta egalitarismului, atunci o solutie posibila ar fi revigorarea statului paternalist, care asculta de glasul diverselor grupuri de interese. Acestea alearga dupa avantaje si facilitati. Desigur, putini sunt cei care fac distinctie intre problemele analizate. Cu toate acestea, sondajele arata ca 56% din populatie regreta fostul regim egalitarist. Decalajele in avere sunt greu de suportat, mai ales ca bunastarea promisa se lasa asteptata.
“Nu este nevoie sa va faceti griji pentru cei bogati, le spunea Dumnezeu celor saraci”. Exista indivizi ce pot fi animati de compasiunea pentru cei saraci, sau de ura pentru cei bogati (sau de ambele). Este evident faptul ca temperamentul si realitatea proiectului egalitarist vor fi diferite, in functie de dominanta uneia dintre cele doua patimi.
Compasiunea pentru cei saraci este cartea pe care o joaca orice politician cu inclinatii egalitariste.
In prezent, compasiunea pentru saracii din societatea romaneasca este dominanta, in raport cu o posibila ura fata de cei bogati (cu toate ca sondajele au semnalat si astfel de patimi). Dar, cum natiunile din vest au avansat in avere, iar bunastarea masoara saracia reala (aflata in scadere), legatura retorica convenita intre cele doua patimi se atenueaza. In occident, “saracia absoluta” a fost abolita. S-a inventat atunci un nou concept: “saracia relativa”. Aceasta inseamna ca cei bogati (si cu posibilitati) nu pot face imbunatatiri reale ale situatiei lor, fara ca prin aceasta imbunatatire sa-i aduca pei cei “defavorizati” inapoi la saracie. De aceea, in vederea redistribuirii se fac, adesea, corectii legislative, care translateaza viata sociala intr-o alta stare. Cei bogati se afla la un nivel ridicat in ierarhia sociala, cei saraci s-au aflat intotdeauna in urma lor, fiind privati de drepturi, subprivilegiati, defavorizati. Singura solutie ar fi “oprirea” celor bogati din ascensiunea lor si stabilizarea societatii la un nivel de viata standard (intr-o anumita perspectiva tehnologica). Comunismul (ca experiment social) a insemnat, in realitate, un model de distributie a saraciei. Acest experiment trebuia sa conduca Romania pe “noi culmi de progres si civilizatie”, cu conditia ca restul lumii (mai ales occidentale) sa se afle intr-o stare stationara. Putem concluziona ca incoerenta egalitarismului apare intr-o buna masura din faptul ca a incercat sa uneasca cele doua probleme (bogatia si saracia) intr-una singura, ele fiind conectate moral si cauzal. Aceasta legatura, parea plauzibila si semnificativa in secolele XVIII si XIX, cand luxul catorva contrasta puternic cu saracia altora. Cresterea bunastarii in economiile moderne a facut ca aceasta legatura sa devina mai putin plauzibila.
Exista oameni care, din motive religioase sau etice, aleg in mod voit o viata austera, prin care renunta la multe din bunurile de lux prezente in viata moderna. Cei ce traiesc intr-o saracie “relativa” (dar hraniti si imbracati decent) sunt considerati “fiinte pasive si lipsite de resurse”, comparativ cu “fiintele inerte”, prezente in teoria egalitarismului. Ceea ce se cere pentru a pastra egalitarismul pus in discutie este o problema ceva mai generala, a carei solutie trebuie sa fie atenuarea inegalitatilor. Ea se bazeaza pe ideea ca inegalitatile sunt “divizibile social”. Aceasta o identificam si in ultimul raport al ONU privind dezvoltarea umana. Numai ca multe din tarile cu economie moderna, mecanismele redistribuirii nu mai pot fi sustinute de statul providenta. Acelasi lucru este sugerat de premierul Isarescu si pentru Romania. Relansarea cresterii economice si nu redistribuira, este solutia acestui inceput de mileniu pentru Romania.