Liviu Georgescu s-a nascut in 1958 in Bucuresti si actualmente locuieste in SUA. Si-a facut rezidentiatul in medicina interna la Albert Einstein College of Medicine, iar supraspecializarea in reumatologie si boli autoimune la New York Hospital, Cornell University. In prezent, practica medicina interna in cabinetul propriu din New York. A publicat in limba romana volumele de poezie Calauza, Editura Axa (Premiul National pentru debut Mihai Eminescu, 2000); Solaris, Ed. Universalia Books (Premiul Hyperion si nominalizare la Premiul ASPRO pentru experiment, 2002); Interviu cu Rembrandt, Colectia Bibliotecii Convorbiri Literare, 2003; Ochiul Miriapod, Cartea Romaneasca, 2003. In limba engleza i-a aparut volumul de poezie Hidden Death, Hidden Escape (Spuyten Duyvil, New York, 2003) si urmeaza sa-i apara Recovered Confessions (Watermark Press, Maryland).
– Pe 26 aprilie a.c., ati sustinut la Facultatea de Litere a Universitatii din Targu Mures conferinta intitulata “Literatura romana din diaspora”. Ei bine, cum este literatura romana din diaspora; dar cea din SUA?
– Profesorul Al. Cistelecan a avut amabilitatea de a ma invita sa sustin o conferinta despre literatura romana din diaspora, in speta cea din Statele Unite, pe care o cunosc mai bine, si de asemenea despre aspecte estetice generale si despre crezul meu artistic. Sunt convins ca nu poti scapa de experientele si de simtirea formatoare din Romania. Dar nu poti scapa nici de impactul noii lumi si al noii culturi. Totul se sedimenteaza, acolo, in subconstient, si se reflecta perfect in scris. Cine crede ca nu mai e roman se insala. Iar cine crede ca ar fi scris la fel in Romania se insala la randu-i. Limba poarta in ea un bagaj psihologic enorm. America, dupa cum bine stiti, este cu totul altceva decat Europa. Structura mentala, perceptia si practica de natura culturala, ca si viata de zi cu zi sunt experiente diferite fata de cele din Europa si mai ales din Romania. Culoarea locala e greu de inteles, chiar daca exista teoria “melting pot”-ului. Mi-a trebuit timp sa ma acomodez, sa vad ce se scrie, sa selectez, si cred ca asa s-a intamplat cu fiecare dintre cei care traiesc in afara granitelor. Inspiratia endogena devine mai bogata in contact cu o alta schema mentala, cu alte probleme de viata. Progresul tehnic joaca si el un rol in creatie, daca nu direct, cel putin printr-o modulare psihologica insidioasa. Toata aceasta complexitate ontologica isi face drum in creatie, atat in limba romana, cat si in limba de adoptie. Cred ca trebuie sa scriem in limba romana, chiar daca putem scrie si in alte limbi. “Naveta” intre diferite limbi este foarte fructuoasa, va spun din proprie experienta. La fiecare translatie, textul se imbogateste, iti vin idei noi, imagini noi, uneori schimbi cu totul un pasaj intreg. Asta e avantajul asupra unei traduceri facute de catre altcineva, care nu are libertatea pe care o ai tu ca autor. In general, e bine sa se uite peste textul tradus si un vorbitor nativ in limba respectiva, care sa ii dea forma finala, acel zbenghi de gratie. Fiind tradus, insa, nu esti considerat scriitor american. Unii dintre noi au avut curajul sa scrie direct in limba engleza.
– In 2003 v-a aparut la Cartea Romaneasca volumul de versuri “Ochiul miriapod”, lansarea lui avand loc la Uniunea Scriitorilor. Cu acel prilej, Nicolae Manolescu l-a catalogat drept “autobiografic”. Este adevarat?
– In Ochiul miriapod, amintirile navalesc in mine proaspete, ca ieri, se insinueaza in tesatura zilelor, in porii hartiei transformate in celuloid cinematografic, cu tirania lui de ochi total, hiperlucid si nesatios, inregistrand pe viu locuri si intamplari din cartierele bucurestene, fara o proiectare temporal-spatiala lineara. In acest sens, e o existenta imediata, la prima mana, traita de mine ca martor ocular. E acolo esenta copilariei, a anilor de liceu, de facultate si de practica medicala; sunt atrocitatile si convulsiile comunismului, balcanismul si coloratura locala, revolutia, momentele de dupa si informatia recenta, toate cu supra- si hiper-realismul lor. Am participat la revolutie, am colindat strazile printre sperante si trasoare, printre farame de creier de soldat roman, simulatoare si jocuri de culise, mireasma agenturilor straine si insufletirile patriotice. E o disectie pe viu a unei lave clocotitoare, intretaiata pe alocuri de nostalgia si detaliile unei lumi idilice si inocente, care nu fac decat sa amplifice contrapunctic cinismul, ferocitatea, stihialul. Eu traiesc acum in doua lumi si intre doua lumi, dar totul sta gravat in constiinta mea. Nu stiu ce impact va avea acest text asupra constiintei contemporanilor. Nicolae Manolescu si Dan Cristea mi-au confirmat ca nu exista ceva asemanator si ca, indiferent de efectele lui, volumul trebuia scris, ca fresca si memorial in acelasi timp.
– Multi medici isi dedica timpul liber artelor. Cum va explicati acest lucru?
– Medicul si artistul sunt una si aceeasi fiinta, opera porneste din aceeasi dorinta de daruire si din acelasi impuls creator. Contactul cu suferinta si cu moartea, cu oamenii si cu experientele inedite, la limite existentiale, te poate face mai bogat, mai profund.
– Scrieti, pictati, cantati. Daca despre poezia dvs. se stiu deja destule lucruri, despre pictura si despre muzica pe care o practicati ce ne puteti spune?
– Am absolvit Liceul de muzica Dinu Lipatti din Bucuresti, vioara si pian, am continuat sa cant in orchestra medicilor – in Bucuresti la Ateneu, iar in New York cu orchestra Universitatii Albert Einstein. De asemenea, pictez, sunt membru al Flushing Art League, am expus in New York. Artele se potenteaza reciproc. Caile nervoase ale creierului isi imprumuta energiile, zonele inefabile reverbereaza una intr-alta. Muzica si pictura influenteaza scrierea, constient sau subconstient, atat la nivel tehnic, cat si la nivelul expresiei. Cred in creatorul cu miscare libera in orizontul cultural.
– “Omul a cucerit luna, dar a pierdut sentimentul cosmosului/ scaldat in lumina becului si fara credinta”. Este in aceste versuri multa deceptie.
– Este deceptie, este amaraciune, este ciuda, este disperarea ca omul considera progres ceea ce ar putea fi regres, ca nu ascensionam ci ne afundam, ca prea des uitam inocenta, decenta, respectul, prietenia adevarata, onestitatea, daruirea. Un timp in care orice revolta, masacru, genocid si groapa comuna pot fi inscenate pana la cel mai mic detaliu, transformand orasele in foita de mica si vietile in schelete transparente, risipind ingerii cazuti peste cei adevarati.
– Nu pot sa inchei interviul fara sa ma opresc la finalul poemului “Ochiul miriapod”: “Fara speranta/ nu poti sa incepi”. Este un mesaj pentru cititor, sau o concluzie personala?
– Pentru toti. Este speranta – este o sansa. Si sunt convins ca, dincolo de lava incinsa si de ceata orbitoare, lucrurile contin ADN-ul Big Bang-ului.