Tate Modern își aniversează anul acesta zece ani de la înființare cu o expoziție gargantuescă dedicată lui Paul Gauguin, care explorează miturile create și întreținute de și în jurul marelui sintetist.
Dacă primăvara londoneză a fost dominată de “Adevăratul Van
Gogh” de la Royal Academy, toamna ne regalează cu un alt tur de
forță cultural: “Gauguin, creatorul mitului”. De peste 50 de ani
nimeni nu s-a încumetat să organizeze o retrospectivă Gauguin în
Londra, iar megaexpoziția de acum a înregistrat vânzări-record de
bilete încă inainte de a se deschide.
Cele peste 150 de lucrări din colecții naționale și private din
toată lumea, inclusiv celebrele “Nevermore O Tahiti” (de la
Courtauld Gallery, Londra), “Femei la scăldat” (de la National
Gallery of Art, Washington), “Două femei la scăldat” (de la Museo
de Bellas Artes din Buenos Aires), “Christ Galben” (de la
Albright-Knox Art Gallery, Buffalo, New York State), “Viziune după
predică”, cunoscută și ca “Lupta lui Iacob cu îngerul” (de la
National Gallery, Scoția), “De unde venim? Ce suntem? Încotro ne
îndreptăm?”(de la Museum of Fine Arts din Boston), “Autoportret cu
Manao tu Papau” (de la Musée d’Orsay, Paris), “Strămoșii Tehumanei”
(de la The Art Institute din Chicago) sau “Maternitate” (de la
Ermitaj, Sankt Petersburg) sunt un adevărat festin plastic.
Retrospectiva este aranjată tematic (Sala 1: “Identitate și crearea
propriului mit”; Sala 2: “Să faci din familiar straniu”; Sala 3:
“Peisaj și narațiune rurală”; Sala 4: “Teme sacre”; Sala 5:
“Ficțiunea feminității”; Sala 6: “Titluri care fac aluzie și
titluri care eludează”; Sala 7: “Povestitor de povești”; Sala 8:
“Paradisul pe Pământ”) și riscă să-i amețească chiar și pe
cunoscători, nemaivorbind de publicul care vine prima dată în
contact cu Gauguin. De menționat poate și faptul că picturile lui
Gauguin țipă după lumină naturală, dar Tate Modern nu ne dă decât
șansa de a le vedea iluminate artificial.
Patul lui Procust
Pornind de la premiza că toată lumea îl judecă pe Gauguin ca pe
un monstru amoral și un pedofil decăzut, curatorii actualei
expoziții de la Tate Modern se luptă să-i restabilească reputația
în fața feministelor pudibonde și să-l mutileze în patul lui
Procust al corectitudinii politice proprii mileniului al treilea. E
adevărat că o nouă generație de vigilanți culturali privesc viața
și opera lui Gauguin prin lupa sexismului, a colonialismului sau a
turismului sexual. Dar e o clică minoritară de critici de artă,
care nu cred că merita atâta atenție.
În loc să discute deschis peregrinările artistului în contextul
relațiilor din colonii în secolul al XIX-lea – unde a-ți lua
temporar o preatânără soție (vahini) era cutuma acceptabilă și
încurajată de ambele părți și unde, cum remarca cineva cu umor,
localnicii nu se speriau nici când vajnicii englezi care
administrau plantațiile de cauciuc din Malaezia își luau băieței
drept neveste, Belinda Thomson, curatorul principal al expoziției
de la Tate Modern, încearcă o operație de igienizare a mitului lui
Gauguin, cu explicații prozaice care până la urmă anihilează tocmai
ceea ce intrigă, șochează și fascinează în arta sa.
Povestea începe cu Don Mariano de Tristan
Moscoso
Ce-o fi rău în dispunerea cronolgică și adăugarea materialelor
comparative care să te dumirească asupra evoluției stilistice a lui
Gauguin rămâne o întrebare retorică. Tot e bine că s-au gândit
totuși și la vizitatori, nu numai la critici, și că au adăugat două
galerii cu material biografic aranjat cronologic și care te
familiarizează prin fotografii, scrisori, manuscrise și postere de
epocă de la Expoziția Universală din Paris, 1889, cu destinul
pictorului peripatetic, dar și cu biografiile sale romanțate. Parcă
însurat cu geografia, Gauguin bate mapamondul în căutare de sine și
de paradisuri pământești, aspiră la un tărâm al plăcerilor în
mările Sudului, dar nu e niciodată prea departe de Dumnezeu.
Nu tocmai “sălbatic”, nu tocmai “inca”, francezul Paul Gauguin se
trage de fapt pe linie maternă dintr-o veche familie aristocratică
spaniolă, stră-străbunicul său, Don Mariano de Tristan Moscoso,
provenind dintr-o familie de nobili spanioli stabiliți încă din
secolul al XVII-lea la Arequipa, în Peru. Și astăzi Arequipa face
notă aparte față de restul Peru-ului, păstrând încă parfumul apusei
nobilimi spaniole, o lume cultă, sofisticată și profund religioasă.
Orașul alb, renumit pentru arhitectură colonială somptuoasă,
predominant albă și catedralele grandioase adăpostește o faimoasă
mânăstire catolică, Catalina.
Dar să revenim la stră-străbunicul Don Mariano: ca toți copiii de
viță și cu stare, Don Mariano a fost trimis întâi la Paris la
studii și ulterior, prin 1790, în Spania, ca să urmeze o carieră
militară (la vremea aceea, Peru era încă sub dominația spaniolă).
Aici o întâlnește și se însoară cu Anne-Pierre Laisnay, o
franțuzoică refugiată. Împreună vin la Paris prin 1800 și se
stabilesc în afluenta comunitate sud-americană. Deoarece nu au
întocmit formele de căsătorie civilă conform noilor reglementări
franceze, la moartea prematură a lui Don Mariano, în 1807, mariajul
este invalidat în ochii jurisdicției franceze, extinsă acum și în
Peru, iar tânăra văduvă se trezește singură, cu doi copii, exclusă
de la moștenirile substanțiale din Franța și din America de
Sud.
Bătălia pentru avere e preluată de fiica ei, Flora Célestine
(bunica lui Gauguin), care călătorește în Peru între 1833-34 ca să
facă apel la bunele sentimente ale familiei Moscoso. Reușește și
câștigă chiar și dreptul de a purta numele familiei, devenind Flora
Tristan. Sub noul nume publică un volum despre călătoriile prin
Peru, “Peregrinările unui paria”(1838), și devine cunoscută
mediului scriitoricesc parizian, legând o prietenie durabilă cu
George Sand.
Catalogul însoțitor al expoziției londoneze, “Gauguin, creatorul
mitului”, editat tot de Belinda Thompson, explorează (din fericire
mai puțin tematic și mai mult cronologic) și descendența lui Paul
Gauguin din artistul și gravorul francez André Chazal. Acesta se
îndrăgostește până peste cap de frumoasa și tânăra sa asistentă,
Flora Tristan, cu care se căsătorește. Temperamentul coleric al
bunicului, posesiv și pasional, eclipsează curând tandrețea către
soție și copii, iar Flora îl părăsește deși era gravidă cu cel
de-al treilea copil. Chazal invocă dreptul patern asupra copiilor
și reușește să-i obțină.
Flora Tristan descoperă că Chazal o abuzează sexual pe Aline
(viitoarea mamă a lui Paul Gauguin), îl acuză de incest și
recâștigă custodia copiilor. Chazal o urmărește și o împușcă
într-un moment de furie în 1838; Flora supraviețuiește atacului,
iar Chazal intră la închisoare pe viață.
Odată bătălia pentru copii și recunoașterea apartenenței la
aristocrația spaniolă câștigată, Flora Tristan se lansează în lupta
pentru drepturile celor mai puțin avantajați de soartă și publică
observații pertinente asupra sărăcimii din Anglia și Franța,
devenind un avocat redutabil al acestora până la moartea ei în
1844. La scurt timp după decesul Florei Tristan, Aline, fiica ei,
se căsătorește în 1846 cu Clovis Gauguin, ziarist și republican
înveterat, iar Paul Gauguin se naște la Paris, în iunie 1848, pe
strada Notre-Dame-de-Lorette, la două case mai jos de
Delacroix.
Critic acerb al lui Louis Napoleon Bonaparte în ziarul “National”
pe care îl edita, Clovis Gauguin își îmbarcă întreaga familie spre
Peru în 1849, temându-se de repercusiuni după alegerea lui Napoleon
al III-lea ca președinte al Republicii Franceze. Dar Clovis nu
rezistă traversatului și face un atac cerebral, fiind înmormântat
în Patagonia. O surpriză plăcută o așteaptă însă pe Aline și pe
copiii ei la Lima: în 1851, soțul unei verișoare, Don Jose Rufino
Echenique, este ales președintele Peru-ului, iar Aline, Paul și
Marie cunosc un mic paradis domestic într-una dintre aripile
palatului prezidențial.
În 1855 izbucnirea războiului civil din Peru și perspectiva unei
moșteniri pe linie paternă îi face să se reîntoarcă în Franța, unde
Paul Gauguin ajunge intern la o școală din Orleans. Nostalgia
zilelor fericite din Lima avea să-l urmărească permanent și, de cum
împlinește vârsta de înrolare, se îmbarcă pe o navă spre America de
Sud. De acum încolo, Gauguin avea să-și petreacă toată viața în
căutarea Edenului copilăriei.
Copilărie în care gravitase în jurul unor personaje, mai mult sau
mai puțin bastarzi aristocrați, pasionali, care se amenință și se
bat pentru avere cu progeniturile de peste Atlantic, și mai mult ca
sigur că “sălbăticia” și nonșalanța caracterului său provin mai
degrabă din sângele albastru spaniol (genealogia lui Tristan
Moscoso fiind atestată până la Borgia) și din genele lui Chazal,
furiosul gravor francez, decât din pretinsa moștenire “inca”.
Proaspătul câștigător al Premiului Nobel pentru literatură pe 2010,
peruvianul Mario Vargas Llosa – născut, culmea, la Arequipa, dedică
un întreg roman similitudinilor dintre Flora Tristan, bunica și
nepotul Paul Gauguin, în “Paradisul de după colț”.
Gauguin însă și-a construit o identitate exotică, de extracție
inca, care a prins în cercurile artistice franceze, călcând pe
urmele bunicii sale.
Legăturile Florei Tristan cu afluenta societate de expatriați
sud-americani din Paris sunt adâncite de Aline și vor pava intrarea
lui Paul Gauguin în aceste cercuri pe cât de bogate, pe atât de
hedonist-decadente. În special bancherul și avizatul colecționar de
artă Gustav Arosa, un “prieten” apropiat al mamei sale și tutore
oficial al copiilor după moartea Alinei, va juca un rol important
în formarea tânărului rebel. După cinci ani pe mări și oceane și
prima escapadă de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent de rangul
doi pe vasul “Chili”, Gauguin este momit de Arosa cu o existență
pariziană prosperă de… agent de bursă. Domesticit pentru moment,
Paul Gauguin este introdus simultan atât în “cazinoul” bursei
pariziene, cât și în lumea impresioniștilor. Se însoară cu o daneză
prosperă, Mette Sophie Gadd, în 1873, iar în următorii 10 ani au
împreună cinci copii, favorită fiind fetița născută în 1877 și
botezată Aline, în memoria mamei sale.
Gauguin își propune să devină geniu al picturii
Născut cu o decadă mai târziu decât Cézanne și cu una mai
devreme decât Seurat, Gauguin nu are ambiții timpurii de pictor. În
primii cinci ani pe mare, de la Cercul Polar până în India sau în
America de Sud, își umple timpul liber cu băutura, frecventarea
bordelurilor și cioplitul în lemn. La 23 de ani dă iar de gustul
banilor la Bursa din Paris, așa cum nu mai văzuse din Lima, în
copilărie, și devine respectabil cap de familie, colecționar de
artă și pictor de duminică.
La 35 de ani, odată mușcat de morbul creativității, își propune să
rivalizeze cu cei pe care până acum doar îi colecționa. Mâna sorții
face ca bursa să colapseze în 1883. Gauguin își reașază
prioritățile, părăsește nevoit dar fericit lumea finanțelor și
treptat și familia și se dedică noului rol – artist de geniu.
Premoniție, pact cu Dumnezeu sau cu diavolul ori încredere oarbă în
sine, cert este că Gauguin își programează să devină geniu al
picturii moderne.
Un intelect redutabil, deși nu prea citit, Gauguin are rara
abilitate de a extrage crema din ideile și curentele artistice din
jurul său și de a o fructifica mai bine decât ar fi făcut-o
inițiatorii înșiși, deși nu fără consecințe și drame: Emile Bernard
îl acuză că îi fură ideile a propos de sintetism, Emile
Schuffenecker că îi fură nevasta, Van Gogh îl fugărește cu briciul.
Deși expune inițial în Saloanele impresioniștilor, se scutură
curând de ei și de pointiliști ca de niște manieriști fără
dimensiune spirituală și, pe la mijlocul anilor 1880, își va fi
conturat deja viziunea și limbajul inconfundabil.
Expoziția de la Tate Modern ne amintește constant de gravurile
japoneze, de imaginile budiste sau egiptene, de exponatele
etnografice de la Expoziția Universală, de fotografiile și
reproducerile pe care le căra în geamantan ca aide-memoir, ne
induce gândul că acestea i-au declanșat geniul creator. Dar
intelectul la Gauguin premerge ochiului: se hrănește din lecțiile
lui Degas, Puvis, Seurat, Signac, Pissaro, Cezanne, Emile Bernard
și colonia de la Pont-Aven, dar produce altceva. “Pierderea
fecioriei” în 1890 apare ca un summum a ceea ce a absorbit, dar și
ca logică anticipare a misterioasei “Nevermore” în 1897. Gauguin
și-a găsit vocea.
Paradoxul e că știe că nu e un mare pictor, dar crede că este un
mare geniu. Ca și vulpea (unul dintre simbolurile sale favorite,
prezentă și în “Pierderea fecioriei”) el adulmecă toate exprimările
plastice trecute și prezente, culte și popular exotice și extrage
doar atâta cât să sară direct în Olimpul nemuritorilor. “Sunt un
mare artist și o știu”, e motto-ul care-l susține și împinge
înainte.
Înapoi la Tate Modern
În Sala 4: “Teme sacre”, avem compoziția “Viziune după predică”,
cunoscută și ca “Lupta lui Iacob cu îngerul”, care ilustrează
ideile și regulile sintetismului, creatul din memorie și/sau
imaginație pentru a elimina neesențialul, planuri de culori
reliefate prin contururi ferme, multiple puncte de fugă și
renunțarea la perspectiva tradițională, dar le și depășește. Prin
așezarea surprinzătoare a motivelor, Guaguin leagă două planuri ale
realității: femeile bretone și imaginea palpabilă a credinței lor.
Ca să nu mai vorbim că, la o a treia lectură (anecdotică de data
aceasta), vedem că apare și nasul coroiat al lui Gauguin într-un
colț, și profilul lui Madeleine Bernard (iubita en tete) în
celălalt.
În Sala 5, botezată “Ficțiunea feminității”, apar în fine imaginile
familiare din Polinezia. Capitolul tahitian se deschide cu “Haere
Mai” (1891), “Te Poi Poi” (1892), sau cu “Pastorală
Tahitiană”(1898), “Manao Tu Papau” (1982) și continuă cu
“Autoportret cu Manao Tu Papau” (1893), Te Pape Nave Nave” (1898),
“Nevermore, O Tahiti” (1987), “Două femei tahitiene” (1899). Odată
ajuns în paradisul visat, Gauguin se dezbară atât de hainele și
morala franceză a epocii, cât și de nevoia de a picta ca un francez
prins în iureșul inovațiilor de sfârșit de secol XIX. Tahiti nu se
dovedește a fi raiul lipsit de griji visat, păgânismul și animismul
căutate au făcut loc creștinismului misionarilor, dar, nota bene, e
un loc în care regulile nu se mai aplică. Vizionarismul lui Gauguin
depășește cu mult epoca, lasă frâu liber subconștientului, îl
ilustreză pe Freud înainte ca acesta să-și fi articulat teoriile,
se joacă cu conceptele și culorile atât de îndrăzneț (văzute pe
viu, pot să spun cu mâna pe inimă că nici o reproducere nu e în
stare să le redea somptuozitatea), că și astăzi copleșește și
șochează. O fi Cezanne precursorul cubismului, dar picioarele
solide ale frumuseților tahitiene ale lui Gauguin anticipează
femeile lui Picasso din 1920, cloisonismul și contururile negre
aveau să devină eșafodajul cubismului analitic, interesul în
sculpturile polineziene va găsi ecou în măștile africane ale lui
Picasso.
E mai limpede ca oricând în această retrospectivă că Gauguin a
trasat linii directoare pe care vor orbita fauviștii, Matisse,
Derain; vor inspira câmpurile de culoare ale lui Rothko sau Barnett
Newmann și probabil că lista celor care își vor găsi puncte de
reper în geniul său nu e încă închisă. Galbenul și brunul
complementare cu care pictează trupurile din “De unde venim?”
(1897), puse pe albastrul și verdele tropical, nu caută o “muzică a
picturii”, ci o armonie neîndulcită a universului, sunt o meditație
asupra vieții care rezonează poate mai bine astăzi decât acum un
secol.
În Sala “Paradisul pe Pământ”, libertatea creatoare atinge cote
noi. Paradisul erotic pe care-l gustă neinhibat în Atuona, pe
insula Hiva Oa (ultima sa destinație, în arhipelagul Insulelor
Marchize) devine pentru Gauguin “Casa juisării”, a plăcerii și
energiei dezlănțuite care premerge procrearea. Porticul sculptat
astfel, intitulat și puțin apreciat chiar de Vollard, care l-a
achiziționat, și și mai puțin de localnicii și misionarii din
insulă, te face să roșești și acum când teoriile autogratificării
sunt la ordinea zilei.
Și pentru că am ajuns la sculptura lui Gauguin, un cuvânt se merită
spus și despre ceramicile sale la fel de radicale, prezente în
expoziție. “Vasul dublu” din 1886 sau “Vasul dublu cu mască de
femeie” din 1887 sunt clar reminescențe ale ceramicii culturii
Mochica din Peru, la fel de neinhibată erotic, cu care Gauguin era
familiar din Lima, din anii Edenului copilăriei.
Într-un fel cercul se deschide și se închide în Paradis, de ambele
părți ale Pacificului, viziunea artistică a lui Gauguin are o
coerență interioră și spirituală profundă, eliberatoare și
novatoare dar în continuare enigmatică.
Pe porticul “Casei juisării” din Atuona e scris parcă cu limbă de
moarte: “Fiți misterioși”. Parcă ne-a programat să ne minunăm la
nesfârșit.
Deci sfatul meu este, dacă vă aflați la Londra: bucurați-vă de regalul Gauguin de la Tate Modern, geniul fecund și fericit, dar fără să dați bani pe ghidul audio sau să vă aplecați prea mult asupra notelor explicative.
Mai bine citiți blogul Christinei Riding, unul dintre muzeografii neoficiali, și amuzați-vă de anecdotica pregătirii expoziției. Când plănuiau retrospectiva de la Tate Modern, își amintește Christine, “ne-am gândit să familiarizăm și copiii cu opera marelui Gauguin și am decis publicarea unei cărți accesibile cu picturi reprezentând păsări și animale. Cineva a sugerat să o numim P Go, ca referință directă la modul cum Paul Gauguin își semna adeseori pânzele și care părea foarte nimerit pentru ilustrațiile cu pinguini. Mai mult, găsiserăm că în Tahiti Gauguin avusese un câine numit Pego, o anagramă a semnăturii, ne-am imaginat. Dar planul a trebuit curând alterat când ne-am dat seama că pișicherul de Gauguin semna ca atare făcând aluzie la pego, organul bărbătesc în jargonul marinăresc francez”.
Londra, noiembrie 2010