La Galeria Simeza, dupa mai multi ani, Silvia Cambir revine cu o expozitie personala (decembrie 2004) in care se impleteste experienta cu prospetimea privirii, in picturi si acuarele care nu se vor analizate ci simtite.
Contactul Silviei Cambir este abrupt cu propria arta. Aflata permanent in cautarea “picturii”, dincolo de anecdoticul unei teme sau al unui motiv, artista lucreaza obsesiv la aceleasi panze ca si cum, prin adaugarea materiei, ea ar desface de fapt straturile de aparenta care ascund esenta. Mediu misterios si fluid, pictura o ajuta pe Silvia Cambir sa evoce un timp al memoriei, al umanitatii patrunsa uneori de o deznadejde existentiala, tablourile nascandu-se incet, cu chin uneori, intr-un travaliu indelungat si laborios, ce cultiva pana la urma intuitia pe terenul fertil al experientei. Faptele lasa in urma fantome pe care actul fizic al picturii le cerne in tablouri ale imaginatiei.
Silvia Cambir face radiografii ale sufletului. Spontana, in acuarele sugerand locuri ce pastreaza farmecul unui timp din ce in ce mai indepartat, evocand totodata misterul clipei surprinsa cu nerv, in notatii ce combina forta ductului cu subtilitatea liniei si irizarile de culoare. In pictura cauta sa patrunda intr-un fond psihologic comun tuturor oamenilor care se nasc, traiesc si mor avand constiinta trecerii, a singuratatii, a deziluziei, a aseptarii, a tainei. Arta Silviei Cambir pivoteaza in jurul sentimentelor pe care omul si peisajul le trezesc in ea. Poate de aceea, in acuarela se manifesta cel mai personal in fata motivului, ce nu este decat resortul unor simtiri multiple care, in goana lor de a se materializa in duct, vibreaza cu forta expresiei sintetice, agresand hartia gestual, intr-un stil tanjind dupa constructia formei in volum.
In picturi, tensiunea si melancolia sunt concurate de o energie vitala cu mare potential afectiv. Picturile Silviei Cambir au un expresionism liric si tonic deopotriva: sunt calatorii la capatul noptii melancolice, pentru a surprinde lumina unui nou rasarit. Eseuri grafice ale unei istorii personale, martora a unui secol demonic, ea scormoneste in viscerele realitatii pentru a gasi emotia primordiala a angelicului, a inocentei, a trairii luminoase, a unei Arcadii personificate (in acuarele) de satul romanesc traditional, de orasele patriarhale disparute aproape astazi sub tavalugul uniformizarilor de tot felul.
Exista totodata o stare de atemporalitate, o dimensiune onirica, ce se citeste in “peisajul” prezent in expozitie: o padure magica, o trasura cu doi cai avand forme nedefinite – amintire tainica a padurii unde a copilarit. Personajele sunt portrete interioare. Frontale, cu ochii si capul supradimensionate, ele amintesc de arta copiilor si a primitivilor.
Exista o diferenta de stil intre prospetimea si candoarea ce insoteste geometria mestesugit spirituala a desenelor si demonicul paletei cu o cromatica neutra a uleiurilor ca exorcizari ale unor trairi intime.