Ruth Fainlight este o poetă prin
excelență verticală. Ea insăși afirmă acest lucru. Și tot ea afirmă
că e propriul ei autor. Scrie o poveste care e chiar a ei. Poezia e
viața ei, in ambele sensuri. Ea o povestește, ea o născocește. Din
primul moment când am vorbit la telefon, m-a uimit stăruința ei
nerăbdătoare. Ca pumnul de fier in mănușă de catifea. Nu sunt
foarte sigură, insă, dacă Poeta e catifelarea și Autorul e pumnul
de fier. Poate fi pe dos. Autorul la rampă…
I-am luat patru interivuri lui
Ruth Fainlight. Studenții Centrului pentru Traducerea și
Interpretarea Textului contemporan (CTITC), pe care il conduc, au
intâlnit-o și ei, in cadrul mai multor videoconferințe la Consiliul
Britanic din București. S-au pus nenumărate intrebări. Și totuși,
când am pus cap la cap tot ce aveam pentru interviul care incheie
acest volum, am remarcat că nu aflăm mai nimic din răspunsurile ei
in conversație, că, de fapt, ce e de știut ne parvine numai și
numai prin poeme. Intr-adevăr, in conversație Ruth Fainlight se dă
un pas inapoi, in umbră. Când scrie un poem, in schimb, avem viața
ei pe tipsie, cum a cerut Salomeea capul lui Ioan Botezătorul. Cei
care chiar vor s-o cunoască, deci, trebuie s-o citească. Autorul la
rampă!
Caracteristica dominantă a
poeziei lui Ruth Fainlight este, prin urmare, intensitatea fără
ocolișuri. Traducerea versurilor ei e o muncă de Sisif. Dacă
sensurile echivalente din cealaltă limbă nu pot naviga printre
emoțiile poetei – care sunt ca aisbergul de care s-a lovit
Titanicul: când te dumirești ce-i cu ele, e mult prea tâziu -,
atunci poemul e condamnat. Tandru sau tăios? Traducerea e o sârmă
intinsă. O surpriză repetată iar și iar. Ajungi la tandrețe și
căldură exact atunci când credeai că ai nevoie de vorbe tăioase și
reci. Ințelegi poemul abia in clipa când te dai bătut… Autorul la
rampă.
Poeta e Verticală cu
incăpățânare. Nu admite compromisuri cu morala, cu valorile, cu
oamenii. Corectitudinea e impinsă până la limita cu absurdul,
inclusiv cea față de cuvânt:
“Libertatea
Mea e limbajul,
Evadez in cuvinte;
Ele n-au volum,
N-au loc in spațiu,
Nu țin de nimic, deci nici
eu
Nu pot fi
explicată:
Evreu. Femeie.
Poet.”
Ultimul vers al poemului descrie
cele trei elemente esențiale ale vieții poetie: rasă, sex,
meșteșug. Cunoscând-o, tind să cred că enumerarea lor se face in
ordinea inversă importanței. Pe primul loc e Poet, pe
ultimul e Evreu. Feminitatea e pilonul median, care dă
ființei stabilitate de punte.
Poezia lui Ruth Fainlight e o
lecție de intensitate poetică. Poemul e departe de vâltoarea
romantică: poeta caută tandrețea, nu iubirea nebună, imbătrânirea
și moartea sunt mai interesante decât corola de minuni a tinereții,
regretul neputincios e mai atrăgător decât viitorul, oricât ar fi
acesta de promițător. Poemele au eroi de o simplitate aparentă, cu
care autoarea se identifică pe rând: copilul crud care descoperă că
viața doare; o iubire uitată a adolescentei imbrăcate in cașmir
albastru; domnița care descoperă că Făt-Frumos e mincinos, afemeiat
și ratat; semne vestind fragilitatea bătrâneții pe un chip iubit; o
alunecare scurtă in lumea de dincolo, cât ține un pui de somn
intr-o după-amiază; africanul revoltat care (lume nedreaptă)
invidiază pielea albă a poetei; trandafirii pe care pierderea
florii ii face ‘imortele’; sentimentul din copilărie, pierdut acum,
că zborul e posibil; propria ta imagine răsfrântă in oglindă ca o
emblemă a descompunerii; craniul care se ascunde sub părul ce
incărunțește și de care nu te poți feri, oricât ai incerca să
smulgi firele albe, emisarii lui; prințul pe care prințesa il
iubește și atunci când se face la loc broască râioasă, fiindcă
ochii sunt sufletul, iar nu trupul, care e supus trecerilor de
toate felurile; imblânzitorul pisicii sălbatice, care ar putea
imblânzi orice cu tandrețea lui; “mâini care nu mai au părinți”, cu
inelele dar și cu moștenirea de carne vie a mamei, a tatălui;
neputința când tatăl se duce, luând cu el știința de a muri;
sentimentul de vinovăție la amintirea ochilor rotunzi și speriați
ai mamei, pe care poeta nu i-a ințeles decât atunci când a
imbătrânit ea insăși; nevoia de a plânge la “poveștile obișnuite”,
fiindcă poeta vrea să creadă că lumea e alcătuită doar din suflet
și bucurie; poemul scris intr-o după-masă, in casa de la țară, rod
al singurătății și instrăinării, mototolit in așteptarea cine știe
căror versuri pe aceeași temă; cuplul care “respiră și se trec unul
prin celălalt”; poșeta mamei, plină cu pudră, bomboane, ruj,
scrisorile tatei din timpul războiului, toate de fapt insemne ale
iubirii; moartea fratelui, care inseamnă o nesfârșită absență;
evrei “descărcați din vagoanele pentru vite la Auschwitz”;
amintirea tăinuită a melodiei ascultate cândva in doi și liniștea
că el o iubește și acum; hainele, mobila, pozele rudelor ce nu mai
sunt și iritarea că e silită să dea ochii cu moartea când e incă
prea devreme; nodul făcut de el, pe care acum poeta il dezleagă și
se simte una cu el și alunecă inapoi spre inceputul
nodului/cuplului, departe de spaima despărțirii finale; sentimentul
că zilele sunt scurte când nu mai ești tânăr; “casă la țară” intr-o
Anglie străină pentru mintea hoinară a poetei; lumea intreagă din
marginile poemului, străină, dușmănoasă…
Toate aceste poeme sunt istorii
adevărate și sunt de fapt una. Ele nu există decât când cineva le
retrăiește, intrucât
“Ca partitura
care trebuie
cântată
și auzită, de un
singur
om măcar,
cuvântul meu,
poemul, nu există
până nu-l citești.”
RUTH FAINLIGHT
Inceapă iar
povestea
Ce-ar fi dacă prințul, cândva
broscoi râios,
s-ar preface după o vreme la loc
in ce era?
Poate că așa a fost scris să
fie.
Fericiți până la adânci
bătrâneți insemna oare
câteva zeci de ani, după care el
avea
să redevină ce a
fost,
fără scăpare? Zâna
bună
a făcut o vrajă ce-și pierdea
puterea
pe măsură ce prințesa și
Făt-Frumos imbătrâneau impreună.
Intr-o bună dimineață se scoală
el și simte
că iar are picioare de
broscoi.
I se topesc buzele
in
rânjetul de odinioară; ea
intoarce
ochii către el, pupilele ei
micșorate
răsfrâng negi apoși, răsar iar
pete
ca bășicile pe pielea lui
murdară.
Nu indrăznește să deschidă gura,
așteaptă paralizat de spaimă.
Ea a visat peste noapte clipa
când
mingea i s-a rostogolit in
iaz
și un broscoi respingător a
sărit drept la ea, orăcăind,
silind-o să facă ce vrea
el.
Din clipa aceea totul a fost
minunat.
De parcă toate acestea s-ar fi
petrecut ieri,
surâde și-l strânge in brațe, se
uită drept
in ochii lui, mereu aceiași. Ce
va fi
să fie cu el? Inceapă iar
povestea.
In romaneste de Lidia Vianu