Ruth Fainlight este o poetă prin excelență verticală. Ea insăși afirmă acest lucru. Și tot ea afirmă că e propriul ei autor. Scrie o poveste care e chiar a ei. Poezia e viața ei, in ambele sensuri. Ea o povestește, ea o născocește. Din primul moment când am vorbit la telefon, m-a uimit stăruința ei nerăbdătoare. Ca pumnul de fier in mănușă de catifea. Nu sunt foarte sigură, insă, dacă Poeta e catifelarea și Autorul e pumnul de fier. Poate fi pe dos. Autorul la rampă… I-am luat patru interivuri lui Ruth Fainlight. Studenții Centrului pentru Traducerea și Interpretarea Textului contemporan (CTITC), pe care il conduc, au intâlnit-o și ei, in cadrul mai multor videoconferințe la Consiliul Britanic din București. S-au pus nenumărate intrebări. Și totuși, când am pus cap la cap tot ce aveam pentru interviul care incheie acest volum, am remarcat că nu aflăm mai nimic din răspunsurile ei in conversație, că, de fapt, ce e de știut ne parvine numai și numai prin poeme. Intr-adevăr, in conversație Ruth Fainlight se dă un pas inapoi, in umbră. Când scrie un poem, in schimb, avem viața ei pe tipsie, cum a cerut Salomeea capul lui Ioan Botezătorul. Cei care chiar vor s-o cunoască, deci, trebuie s-o citească. Autorul la rampă! Caracteristica dominantă a poeziei lui Ruth Fainlight este, prin urmare, intensitatea fără ocolișuri. Traducerea versurilor ei e o muncă de Sisif. Dacă sensurile echivalente din cealaltă limbă nu pot naviga printre emoțiile poetei – care sunt ca aisbergul de care s-a lovit Titanicul: când te dumirești ce-i cu ele, e mult prea tâziu -, atunci poemul e condamnat. Tandru sau tăios? Traducerea e o sârmă intinsă. O surpriză repetată iar și iar. Ajungi la tandrețe și căldură exact atunci când credeai că ai nevoie de vorbe tăioase și reci. Ințelegi poemul abia in clipa când te dai bătut… Autorul la rampă. Poeta e Verticală cu incăpățânare. Nu admite compromisuri cu morala, cu valorile, cu oamenii. Corectitudinea e impinsă până la limita cu absurdul, inclusiv cea față de cuvânt: “Libertatea Mea e limbajul, Evadez in cuvinte; Ele n-au volum, N-au loc in spațiu, Nu țin de nimic, deci nici eu Nu pot fi explicată: Evreu. Femeie. Poet.” Ultimul vers al poemului descrie cele trei elemente esențiale ale vieții poetie: rasă, sex, meșteșug. Cunoscând-o, tind să cred că enumerarea lor se face in ordinea inversă importanței. Pe primul loc e Poet, pe ultimul e Evreu. Feminitatea e pilonul median, care dă ființei stabilitate de punte. Poezia lui Ruth Fainlight e o lecție de intensitate poetică. Poemul e departe de vâltoarea romantică: poeta caută tandrețea, nu iubirea nebună, imbătrânirea și moartea sunt mai interesante decât corola de minuni a tinereții, regretul neputincios e mai atrăgător decât viitorul, oricât ar fi acesta de promițător. Poemele au eroi de o simplitate aparentă, cu care autoarea se identifică pe rând: copilul crud care descoperă că viața doare; o iubire uitată a adolescentei imbrăcate in cașmir albastru; domnița care descoperă că Făt-Frumos e mincinos, afemeiat și ratat; semne vestind fragilitatea bătrâneții pe un chip iubit; o alunecare scurtă in lumea de dincolo, cât ține un pui de somn intr-o după-amiază; africanul revoltat care (lume nedreaptă) invidiază pielea albă a poetei; trandafirii pe care pierderea florii ii face ‘imortele’; sentimentul din copilărie, pierdut acum, că zborul e posibil; propria ta imagine răsfrântă in oglindă ca o emblemă a descompunerii; craniul care se ascunde sub părul ce incărunțește și de care nu te poți feri, oricât ai incerca să smulgi firele albe, emisarii lui; prințul pe care prințesa il iubește și atunci când se face la loc broască râioasă, fiindcă ochii sunt sufletul, iar nu trupul, care e supus trecerilor de toate felurile; imblânzitorul pisicii sălbatice, care ar putea imblânzi orice cu tandrețea lui; “mâini care nu mai au părinți”, cu inelele dar și cu moștenirea de carne vie a mamei, a tatălui; neputința când tatăl se duce, luând cu el știința de a muri; sentimentul de vinovăție la amintirea ochilor rotunzi și speriați ai mamei, pe care poeta nu i-a ințeles decât atunci când a imbătrânit ea insăși; nevoia de a plânge la “poveștile obișnuite”, fiindcă poeta vrea să creadă că lumea e alcătuită doar din suflet și bucurie; poemul scris intr-o după-masă, in casa de la țară, rod al singurătății și instrăinării, mototolit in așteptarea cine știe căror versuri pe aceeași temă; cuplul care “respiră și se trec unul prin celălalt”; poșeta mamei, plină cu pudră, bomboane, ruj, scrisorile tatei din timpul războiului, toate de fapt insemne ale iubirii; moartea fratelui, care inseamnă o nesfârșită absență; evrei “descărcați din vagoanele pentru vite la Auschwitz”; amintirea tăinuită a melodiei ascultate cândva in doi și liniștea că el o iubește și acum; hainele, mobila, pozele rudelor ce nu mai sunt și iritarea că e silită să dea ochii cu moartea când e incă prea devreme; nodul făcut de el, pe care acum poeta il dezleagă și se simte una cu el și alunecă inapoi spre inceputul nodului/cuplului, departe de spaima despărțirii finale; sentimentul că zilele sunt scurte când nu mai ești tânăr; “casă la țară” intr-o Anglie străină pentru mintea hoinară a poetei; lumea intreagă din marginile poemului, străină, dușmănoasă… Toate aceste poeme sunt istorii adevărate și sunt de fapt una. Ele nu există decât când cineva le retrăiește, intrucât “Ca partitura care trebuie cântată și auzită, de un singur om măcar, cuvântul meu, poemul, nu există până nu-l citești.” RUTH FAINLIGHT Inceapă iar povestea Ce-ar fi dacă prințul, cândva broscoi râios, s-ar preface după o vreme la loc in ce era? Poate că așa a fost scris să fie. Fericiți până la adânci bătrâneți insemna oare câteva zeci de ani, după care el avea să redevină ce a fost, fără scăpare? Zâna bună a făcut o vrajă ce-și pierdea puterea pe măsură ce prințesa și Făt-Frumos imbătrâneau impreună. Intr-o bună dimineață se scoală el și simte că iar are picioare de broscoi. I se topesc buzele in rânjetul de odinioară; ea intoarce ochii către el, pupilele ei micșorate răsfrâng negi apoși, răsar iar pete ca bășicile pe pielea lui murdară. Nu indrăznește să deschidă gura, așteaptă paralizat de spaimă. Ea a visat peste noapte clipa când mingea i s-a rostogolit in iaz și un broscoi respingător a sărit drept la ea, orăcăind, silind-o să facă ce vrea el. Din clipa aceea totul a fost minunat. De parcă toate acestea s-ar fi petrecut ieri, surâde și-l strânge in brațe, se uită drept in ochii lui, mereu aceiași. Ce va fi să fie cu el? Inceapă iar povestea.

In romaneste de Lidia Vianu