Dintru inceput s-a supus
Ernst David misterului, odată ce nu și-a mărturisit
adevăratul nume publicului iubitor de poezie.
A debutat in prea conservatoarea
Austrie din anii cincizeci ai secolului XX, când funcția de
judecător nu putea să rimeze cu histrionica ocupație de scrib de
poezii. Așa că a ales pseudonimul Ernst David, care i-a devenit
adevărata identitate.
Natura, echilibrul, armonia,
căutarea drumului, iată spre ce s-a indreptat poetul: “neincetat/
vestesc mesteacăn mierlă și șoarece/ legea cea mare”
(neincetat).
Pentru a dobândi simplitate și
naturalețe, omul trebuie să se supună unei goliri de sine, care
este menită a suprima propriul Eu. Acest lucru nu se intâmplă ca un
act de supunere in fața atotputerniciei și atotcunoașterii lui
Dumnezeu, ci pentru a simți și interioriza cu adevărat lumea
exerioară in toate corelațiile și armonia ei: “Yen Hui se dezbără
de muzica rituală/ depășindu-și nevoia de sunet/ se apropie de
armonie” (Yen Hui) sau “aici nu este nici o contradicție/
nici intre ureche și sunet/ nici intre sunet și armonie” (trepte
III).
Departe de vanitosul egocentrism
european se găsește drumul ales: a simți natura și lumea până in
profunzimea lor și a le locui până la piele inseamnă a te
identifica pe deplin cu ele, pentru a umple și totodată a implini
din nou ființa golită de Eu: “inlăuntrul golului/ mă intind/
necontenit răbdător treaz/ și totuși mă odihnesc/ adunat intr-unul
singur” (trepte III).
David trăiește și scrie in
spiritul principiilor filosofiei daoiste: “wu wei”,
inacțiunea, nu inseamnă, pur și simplu, “a pune mâinile in
sân”, ci a fi, ca persoană, in consonanță cu ritmurile naturale:
“dacă se dezvoltă inacțiunea/ nu rămâne nimic nefăcut// dacă nu
rămâne nimic nefăcut/ lucrează cerul și pământul in mare armonie/
răsună liniște absolută// dacă se revarsă liniște absolută/ este
stinsă amăgirea eului/ dacă este stinsă amăgirea eului/ se aprinde
ce-i adevărat” (dacă se dezvoltă inacțiunea). Identificarea
poetului cu diferitele lucruri și ființe pare să fie o pregătire
efemeră pentru starea unei păci superioare. Calea renunțării la
sine, dizolvarea in nimic, toate acestea reclamă de la poet – care
din nimic creează lumea – transformări ce se apropie de
reincarnare. Natura curge, sentimentele se contopesc, sunetul
devine sens.
David incearcă de asemenea să
ilustreze materializarea abstracțiunii in versurile sale: “m-aș
inveșmânta cu purpuriul mocnit al zorilor/ și l-aș purta pe sub
intunecime in sus// cu degetele lui de flăcări/ voi cuprinde cerul
estic” (și de-ar muri tot albastrul). Drumul, intinderea,
călătoria par să-și piardă alcătuirea concretă, atunci când sunt
așternute pe hârtie: “urci urci/ un drum lung fără sfârșit”
(fără voie intre stânci). Spațiul se intoarce iarăși inapoi
la sine și iși părăsește coaja materială. Calea, intinderea,
călătoria sunt pentru poet spațiul interior, care creează o altă
realitate spirituală.
Ernst David
scriind nu
scriu
scriind copiez in
liniște
o imagine a tăcerii
o imagine in care
șed
un tablou in care
cad
scriind nu cad
și nimeni nu scrie
numai imaginea
vorbește
câtă vreme e o imagine a
tăcerii
Ernst David. Născut in 1932 la Viena, Austria. A crescut in orașul natal și in regiunea Waldviertel (landul Austria Inferioară). După absolvirea Dreptului, activează in Austria Inferioară și la Viena. Publică poezii și eseuri in reviste, anuare și antologii. I s-au tipărit mai multe volume de versuri, din care amintim: Experiențe (1976), Zi de zi (1982), reisen ohne zu reisen/ călătorind fără a călători, ediție bilingvă, București, 1996, trad. Peter Sragher, in curgere – opere alese (2007).