In timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, autoritățile politice și militare românești au trebuit să
descopere și să invețe nu doar desfășurarea de sute de mii de
militari in vaste operații de lupte terestre, aeriene și maritime
la distanțe de mii de kilometrii de casă (spre Est, la fel ca și
spre Vest), ci și susținerea unor la fel de ample campanii de
propagandă internă și externă.
Pentru nici una dintre aceste
aventuri politico-militare, românii nu aveau nici experiență și
nici pregătire adecvată, iar rezultatele s-au văzut in uriașele
suferințe și pierderi in rândul trupelor, precum și in absența
oricăror efecte notabile pe plan imagologic sau
politic.
“Politica tăcerii” – numită așa
de marele gazetar Pamfil Șeicaru – și “Biroul Păcii”, inființat de
Mihai Antonescu in ianuarie 1942 (puțin inainte de dezastrul de la
Stalingrad), sunt cele două sintagme sub care s-a derulat
propaganda românească pe plan intern, respectiv extern, din 1940
până in 1944. Aceste sintagme cuprind nu doar obiectivele majore
ale propagandei românești, dar și limitele in care aceasta a
trebuit să se adapteze sub presiunea condițiilor
politico-strategice ale epocii.
“Politica tăcerii” insemna
păstrarea unei atitudini rezervate din partea guvernului român
(care controla in fapt presa bucureșteană) față de vecinii ce
tocmai iși insușiseră teritorii românești prin presiuni și
amenințări (URSS – până la 22 iunie 1940, Bulgaria, dar mai ales
Ungaria) și care, prin aderarea României la Pactul tripartit ii
deveniseră… aliați. Documentul, conform căruia “sensibila”
problemă a Transilvaniei in special a fost trecută sub tăcere, era
arminstițiul de presă semnat de România și Ungaria la 15 ocombrie
1940 sub presiunea Germaniei. Pentru a fi sigură că nu va avea
incidente mediatice, diplomatice și politice stânjenitoare din
partea aliaților, Germania și-a mai asigurat și subordonarea
cenzurii și a propagandei româneși prin semnarea, la 17 noiembrie
1940, a Protocolului adițional secret la Pactul tripartit cu
privire la Presă, Serviciul de Informațiuni și Propagandă. Politica
tăcerii a fost spartă de Pamfil Șeicaru care a publicat la 24
februarie 1943 manifestul “România față cu Ungaria”, ce cuprindea
un virulent rechizitoriu al atitudinii irentiste a
Ungariei.
“Biroul Păcii” a fost o
structură de politică externă creată de Mihai Antonescu in scopul
susținerii incă din timp de război a intereselor românești
postbelice. Practic, “Biroul Păcii” viza contracararea propagandei
maghiare, in scopul redobândirii după război, pe cale diplomatică,
de către București ca principal contributor la victoria asupra
Berlinului, a Ardealului. Trebuia strâns un cât mai consistent
dosar de argumente și dovezi solide cu care România să se prezinte
la o utopică viitore conferință de pace pentru a convinge nu doar
Germania, dar și ceilalți aliați din cadrul Axei de drepturile
românești asupra Ardealului. Simultan cu Biroul Păcii, conform
dispozițiilor lui Mihai Antonescu, fiecare serviciu de presă din
străinătate trebuia să fie incadrat cu un specialist capabil să
susțină științific punctul de vedere românesc. Din păcate, prea
puține dintre aceste idei au fost transpuse in realitate.
Ilustrația unei cărți poștale
editate in epocă exprimă perfect atât spiritul impusei politici a
tăcerii, cât și obiectivul strategic al Biroului Păcii: un militar
privind la harta României in granițele sale de dinainte de
dictatele revizioniste din 1940, dar a cărui baionetă este,
neintâmplător, indreptată spre Ungaria.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminica” si al revistei “Flacara”.