MEMORIA CARTII POSTALE / Epigonii lui Averescu (I)

Deși au trecut două războaie mondiale și unul rece, plus un amalgam confuz de dictaturi și democrații peste câteva generații de generali români, s-au păstrat câteva elocvente similitudini, dar și deosebiri, intre cariera, profilul moral și profesional al lui „taica Averescu” și cele ale contemporanilor săi urmași.

La fel ca și Averescu care, după Școala Divizionară pentru Subofițeri de la Mănăstirea Dealu, a fost trimis, prin concurs, la Școala Superioară de Război de la Torino (1884-1886), tot așa majoritatea actualilor generali și colonei ai armatei române s-au format la diferite cursuri NATO sau la academiile militare ale marilor puteri occidentale. Diferența este insă că dacă Averescu cunoștea cinci limbi străine (franceză, engleză, italiană, rusă și germană), cea mai mare parte dintre generalii actuali abia dacă molfăiesc cu greu o engleză rudimentară, de tip iliesciano-băsescian. Pe de altă parte, dacă nimeni nu a indrăznit, incă, să conteste din punctul de vedere al originalității și paternității imensa cantitate de maculatură produsă de generalii postdecembriști sub orgoliosul generic de carte de teorie și artă militară, in schimb au fost militari români interbelici care l-au acuzat pe Averescu de plagiat privind volumele sale de tactică și strategie. Steaua lui Averescu, la fel ca și cea a majorității urmașilor săi din zilele noastre, a inceput să răsară in momente tulburi, de cumpănă ale statului și societății românești: Averescu, in calitate de ministru de război in proaspăt numitul guvern liberal al lui D.A. Sturza, a condus cu energie, fermitate și clarviziune reprimarea răscoalelor țărănești din primăvara anului 1907; cei mai mulți dintre generalii mioritici cu funcții mari și stele multe ai anului 2009 erau in decembrie 1989 locotenenți, căpitani sau maiori surprinși in diferite funcții și locuri fierbinți ale acelor zile și care, după deznodământul mul prea sângeros, dar fericit, au beneficiat de o fulgerătoare și nu totdeauna jusificată avansare in grad. Deosebirea constă in faptul că, dacă generalul Averescu a fost unanim considerat după inăbușirea răscoalei din 1907 „salvatorul patriei și al dinastiei”, adevăratul rol și atitudinea de dinainte și de după 22 decembrie 1989 a multor viitori generali rămâne un subiect de controversă și de dosar penal neelucidat. Comun lui Averescu și clasei generalilor contemporani pare să fie egocentrismul. Averescu suporta cu greu succesul altora și chiar a incercat să diminueze importanța bătăliei de la Mărășești pentru a mai umbri puțin steaua generalului Eremia Grigorescu. Tot așa și astăzi, coloneii care se văd cu steaua de general pe umeri și vipușca lată la picior indată iși inchipuie competențele, capacitățile și personalitatea crescute exponențial, iar dacă funcția de comandă in care au fost numiti este semnificativă, li se revelează brusc faptul că respectivul univers (adică sfera lor de responsabilitate) se naște odată cu ei și tot ceea ce a fost inainte trebuie complet refăcut.