Generalul românesc este o specie unică în regnul generalilor ce populează fauna cazonă a lumii. Generalul românesc nu are nici infatuarea planturoasă sud-americană, nici virilul profil, de tip hollywoodian, nord-american și nici șapca cât o umbrelă de ploaie a specimenului rus de sorginte sovietică. În schimb, generalul românesc are un pic de burtă și cute adânci la încheietura pantalonilor, ambele ca urmare a îndelungatului șezut pe scaun pe care-l presupune exercitarea numeroaselor sale atribuții profesionale.
Burta generalului românesc, transmisă cu multe sacrificii, din generație în generație este o povară moștenită de la “generalul Burtălău”, Henri Mathias Berthelot, cel căruia – legenda spune – îi datorăm refacerea armatei și, în mare măsură, victoriile din vara lui 1917. Acest pitoresc personaj a fost astfel blagoslovit de către șugubeții săi aliați mioritici ca urmare a nemăsuratei lor admirații pentru insațiabila lui poftă de mâncare. În ceea ce privește cutele de la pantalonii generalului românesc, ele își află originea pe timpul eroicelor redactări de către, încă, generalul Averescu a “Răspunderilor” postbelice, răspunderi soldate cu o numire ca prim-ministru și un baston de mareșal. Burta și cutele de la pantalonii generalului românesc au interacționat de-a lungul timpului, astfel încât circularitatea Burtălăului a ajuns să domine verticalitatea Averescului.
De fapt, voiam să spun că tagma puținilor generali românești supli și verticali, încă activi, este acoperită plenar de magma, în plină expansiune, a celor burtoși și preaplecați. Prin puterea trecerii timpului, burta a devenit un semn al respectabilității și reușitei profesionale – la fel ca la politicieni -, iar cutele de la pantaloni, indiciul de netăgăduit al unei înalte rigori și competențe profesionale – întocmai ca la conțopiștii de la primării. Pe cale de consecință, cum ar spune un magistrat pursânge, suplețea unei siluete, marcată de o dungă impecabilă aliniată la vipușca lată și roșie a pantalonilor, ar constitui dovada imbatabilă a unei degradante frivolități, egalată doar de o superficialitate pe măsură. Sfericitatea pare însă a nu afecta virilitatea, chiar dacă supraponderalitatea deranjează, puțintel, esteticul. Ceea ce contează însă este eficacitatea și eficiența finală a acțiunii.
Înainte de 1989, gradul de general era rezervat senectuții preasupuse și avatarurilor predictibile ale acesteia, drept consecință și răsplată a unui merituos dosar de cadre. La bătrânețe, după consumarea unei vieți întregi nădușite în cizme și diagonală, în poziția “Drepți” și cu un permanent “‘Trăiți!” pe buze, cine să mai fie-n stare de niscaiva teribilism sau voluntarism donquijotesc în afara liniei partidului… În plus, copiii moșneguților în uniformă, stabiliți binișor pe crăcile lor ierarhic nomenclaturiste cu nepoțeii aferenți încă la vârste crude, atârnau serios în balanța oricărei judecăți personale de valoare.
Imediat după 1989, acest grad militar s-a liberalizat brusc, devenind accesibil tuturor celor merituoși sau măcar plăcuți d.p.d.v. politic: mari comandanți de mingi de tenis sau de fotbal și chiar mai-mari postdecembriști peste polonice și castroane, toate militare, desigur. Astăzi, la fel ca înainte, generalul românesc (întocmai precum și colonelul românesc) nu “devine”, ci “este făcut”, cam tot așa cum, înainte vreme, un vrajnic și mai ales credincios războinic, nu “devenea nobil”, ci “era în-nobilat” de către domnitor, adică de către puterea politică. Și-uite așa, încet încet, în lipsă de alte ocazii războinice practic-aplicative, “generalul românesc” a fost consacrat drept o funcție politică în breasla militarilor. Coloneii au scăpat, deoarece chiar dacă în mare parte ei sunt potențiali generabili, rămân neinteresanți d.p.d.v. politic. În consecință, generalul românesc – odată avansat și numit – își putea administra unitatea/feuda și ai săi suptordonați/supuși după bunu-i plac și meandre, în directă conformitate cu creșterea burții și adâncirea cutelor la pantaloni, adică cu dezvoltarea personalității sale manageriale și respectiv cu extinderea competenței sale profesionale. Parangheliile se succedau, ședințele se scurgeau, parăzile preamăreau, soldele se indexau, iar ciubucurile înfloreau.
Toate acestea au fost bune și frumoase spiritului balcano-mioritic până în momentul în care politicul și-a dat seama – cu stupoare – că nu mai are altă scăpare, decât în NATO și UE. Din acest moment a început răzbunarea generalului Burtălău și a cutelor mareșale averesciene. Modelul generalului occidental, cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de “general NATO”, a creat inițial oarece emoții și spaime ierarhic-existențiale generalului românesc, proaspăt procopsit cu statutul de jupân cazon în urma eroismului și competenței sale mult prea plecate în fața Puterii politice, dovedite în timpul, dar mai ales după Loviluția din decembrie 89. Dar lucrurile au revenit rapid la normalul balcano-mioritic, iar jupânul a rămas jupân prin voia boierului politic, exhibând aceleași apucături de vătaf și un limbaj altoit – uneori – cu barbarisme englezești. Cutele la pantaloni au continuat să se adâncească pe timpul principalei activități cotidiene cea a înscrierii sisifice a rezoluțiilor standard pe documentele din mapa de corespondență (de tip “D-l col. XXL, rog măsuri în termen”) și tot din aceleași motive, burțile au proliferat și ele.
Dacă pe plaiurile mioritice – fie acestea drept gazdele generoase ale unor exerciții NATO sau doar decorul unor activități de rutină – lucrurile pot fi ținute în limitele unei respectabilități de circumstanță acceptate de toată lumea (fie și datorită unor pezevenghi de locotenenți sau căpitani translatori sau a unor maeștri de ceremonii perfect occidentalizați), ele se complică până la limita de suportabilitate a rușinii și ridicolului, atunci când generalul românesc este nevoit să evolueze în medii internaționale din afara țărișoarei sale mult iubite. Pentru un recitator bolovănos de platitudini, truisme și fraze sforăitor patriotice, devine o performanță de vis să știi cu adevărat cum și despre ce anume vorbești, nu doar în limba natală, dar mai ales în engleză. Poate că pentru un observator aflat în afara țării, generalul românesc aflat în fața unui omolog străin prezintă simptomele unui etern și acut suferind de hemoroizi, într-atât freamătă săracul pe scaun cu un zâmbet chinuit pe față. Firescul flegmatic, siguranța de sine, nimbul de autoritate ce se revărsau (în pofida unor nume predestinate unui anumit profil moral precum “Zisu”, “Bacșiș”, “Măciucă”) în mod constant acasă în fața supt-ordonaților săi, devin o lingușire neconvingătoare și o gângăveală penibilă în fața unuia care poate că la vârsta locotenenței a luptat în Vietnam sau în Falkland și nu în birourile Consiliului Politic Superior al Armatei sau structurile subordonate acestuia, eventual pe funcția de țucălar șef în anticamera altui venerabil potentat cazon al acelor zile. În schimb, apetitul culinar și turistic al generalului românesc nu poate fi afectat în nici un fel, pentru că doar în astfel de împrejurări – de protocol – el își poate dovedi din plin competența, amețindu-și gazda nefumătoare, fără burtă și fără cute la pantaloni, cu fumul dens al țigărilor aduse de-acasă și sudate una după alta.
Dacă pe timpul “odioasei dictaturi” veleitățile și poleielile științifice erau rezervate “sinistrei sale soții”, Loviluția a dat liber la doctorate, inclusiv la cele în misterioasele și insondabilele științe militare: aproape nici un general postdecembrist nu a ratat acest titlu menit să-i gâdile nemărginitul orgoliu și a sa respectabilitate. Fie că și-a luat doctoratul pe bază de portbagaj (plin cu produse agroalimentare cu specific regional) în cazul generalilor-jupâni din teritoriu, fie că a obținut titlul printr-un trafic de influență și autoritate lipsit de scrupule, în cazul generalilor din Capitală, puțini dintre noii titrați au avut curiozitatea de a-și citi măcar rezumatul tezei, trudită din greu de ai săi subordonați. Dat fiind importanța răspunderilor respectivului, acest detaliu nesemnificativ nu l-a împiedicat pe generalul românesc atât de plin de curaj și râvnă de carte să facă pasul spre cucerirea unui titlu universitar (de conf. sau chiar de prof. univ.) care dădea și mai bine la CV sau pe cartea de vizită, spre stupefacția omologilor euro-atlantici, mult prea ocupați cu milităria propriu-zisă pentru a câștiga un război, pentru a mai avea timp și de mucavaua unor fițe intelectuale. Ultimul răcnet în materie de preocupări ale generalului românesc de elită este dobândirea calității de conducător de doctorat, pentru propășirea științifică a ofițerimii, la standarde NATO, desigur.
Pentru că speranța moare ultima mai ales pe plaiurile mioritice, ea se întrupează în tinerii căpitani-maiori-locotenenți-colonei școliți și formați prin diverse prăvălii universitar-militare occidentale și nu în academia-de-creioane-colorate și care s-au călit apoi la comanda “pe bune” a unor batalioane în deșerturile afgane sau irakiene, acolo unde nu au avut timp să se ocupe de protocoale de circumstanță. Rămâne de văzut dacă chiar și aceștia, odată reveniți în spațiul carpato-dunăreano-pontic în care totul este cu putință, vor fi sau nu în stare să rămână la fel de adevărați cât au fost acolo, printre soldații străini, sau vor adopta spre liniștea și bunăstarea lor și a familiilor multisecularele moravuri fanariot-balcanice, iar odată cu acestea burta Burtălăului și cutele Averescului.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist în operații psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminică” și revistei “Flacăra”.