S-a glosat indelung, și nu doar
in România, și nu doar legat de regimul communist, despre rolul
artiștilor angajați sau incorporați politic. S-a vorbit mult și s-a
acuzat cu patimă, s-au plătit polițe, s-au revărsat orgolii și s-au
anulat sensibilități, au fost lustrați sau au fost uitați
romancieri, poeți, actori, pictori, sculptori, regizori, filosofi,
cântăreți, compozitori, critici de artă care și-au contractat
conștiințele și harul creator in beneficiul unei ideologii,
indeobște totalitare, care le-au oferit in schimb o fărâmă de
confort (case de creație, ateliere, comenzi de stat) și o libertate
schilodită de fantasmele unei utopii.
Artiștii români din primii ani
ai instaurării și consolidării comunismului nu au făcut nicicum
excepție, atâta doar că lista lor este poate mult mai lungă decât a
celor care nu au cedat presiunilor și tentațiilor din acea
perioadă.
Chiar dacă in Biblie se spune că
“la inceput a fost cuvântul”, pentru o Românie postbelică
predominant semianalfabetă, datorită majorității agrare, spartă
doar de câteva aglomerări muncitorești in marile orașe,
intelectualitatea fiind intr-o minoritate zdrobitoare, imaginea
avea un rol determinant in transmiterea mesajelor comuniștilor
către populație.
Lozincile, cuprinzând cuvinte
cât mai simple, scrise cât mai mare și urlate cât mai tare, de
tipul “Trăiască…” sau “Jos…” erau suficiente. Trebuiau imagini.
Simple. Directe. Clare. Percutante. Accesibile.
Pentru că pe atunci
cinematograful nu era nici pe departe atât de popular ca in America
sau in Occident, iar de televizor incă nu prea se auzise in România
anilor 40 sau 50, artiștilor plastici le revenea rolul principal in
a exprima mesajele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Ana
Pauker, Vasile Luca pe ințelesul “maselor populare”. Pictura,
desenul, sau sculptura monumentală in cazul marilor orașe trebuiau
să arate, să explice cât mai convingător cu putință cum stătea noua
ordine a lucrurilor in România populară.
Câți români văzuseră cu ochii
lor cum a fost intrarea Armatei Roșii in București in august 1944?
Puțini si doar orășeni, la jurnalele cinematografice. Pentru a
remedia situația, Editura de Stat a tipărit, ce-i drept doar in
alb-negru, tabloul in ulei al lui Șt. Constantinescu intitulat
“Trupele sovietice eliberatoare inconjurate cu dragoste și
recunoștiință de cetățenii Capitalei” și pe cel al lui Camelian
Demetrescu, intitulat la fel de didactic, “Populația românească
intâmpină cu bucurie glorioasele trupe eliberatoare
sovietice”.
Aproape nimeni dintre români nu
știa cum fusese mult-invocata luptă in ilegalitate a comuniștilor,
fotografii evident nu fuseseră făcute, drept care au apărut
tablouri precum elocventa compoziție a lui Ștefan Szonyi intitulată
“Tipografie ilegală” (expusă pe atunci la Muzeul de artă al
R.S.R.), reprodusă color atât pe timbre, cât și pe cărți poștale
editate la aniversarea a 50 de ani de la “făurirea” P.C.R. După ce
bucureștenii au pierdut statuia ecvestră a regelui Carol I sau
grupul statuar al Brătienilor, au primit in schimb o uriașă
sculptură cu un Lenin avântat spre comunism, pus pe soclu in fața
stalinistei arhitecturi a Casei Scânteii, și o altă statuie,
amplasată și mai sus, in Piața Victoriei, cu Ostașul
Sovietic.
Potrivit ideologiei comuniste,
muncitorul a devenit un subiect central al creațiilor plastice.
Muncitorul crea belșugul și se bucura de el, muncitorul crea pacea
și o apăra, muncitorul intruchipa perfecțiunea fizică și morală, el
era omul nou “in toate cele ce sunt și-n toate ce mâine vor râde la
soare”.
In această idee, Comitetul
Național pentru Apărarea Păcii a editat din Fondul Păcii o carte
poștală accesibilă oricui la prețul de 1 leu, reproducând tabloul
“Pace” al lui Octav Băncilă, in care era infatisat un muncitor cu
aspect extrem de viril, in salopetă, cu mușchii incordați de
efortul transformării unei săbii in plug. O compoziție ce era de
fapt un remake al sculpturii sovieticului E. Vucetici “Să prefacem
săbiile in pluguri”, reprodusă și ea tot pe cărți poștale și de
același editor. Dacă nudul antic, frumusețea și armonia feminină
erau repudiate de comuniști, fiind considerate decadențe burgheze,
dăunătoare maselor, in schimb pulsațiile combative, nutritive,
sexual-virile și parentale erau astfel exploatate propagandistic
din plin, prin soluțiile proletcultiste și apoi prin cele ale
realismului socialist.
Cărțile poștale de pe stradă,
sculpturile din piețe și tablourile din expoziții au debordat, se
pare cu succes la nivel gregar, in astfel de demonstrații și
exemplificări ale noii ideologii, data fiind supraviețuirea in
multe straturi ale societății a instinctelor
proletcultiste.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminica” si revistei “Flacara”.