Nici vorbă ca in acele decenii de demult revistele ilustrate mondene să publice declarații sau fotografii șocante debordând in detaliile anatomice sau informațiile intim-scandaloase ce constituie astăzi principalele și uneori singurele argumente de sprijin ale celor ce aspiră la statutul de star bucureștean. Nicolae Leonard a fost insă un star autentic, un boem adevărat, un artist veritabil și nu un efemer produs mediatic tabloidizat, din categoria celor care inundă imaginarul public românesc in primul deceniu al mileniului trei.
Inainte de primul război mondial, opereta cu intreg alaiul ei de povești lacrimogen-umoristice, abundent populate cu prinți și prințese de vis, conți și contese vieneze, carismatici studenți cerșetori sau fermecătoare văduve vesele, intruchipa perfect genul popular cel mai gustat de numeroșii clienți ai faimoaselor terase bucureștene (și nu numai), precum celebra grădină Oteteleșanu.
Nicolae Leonard a cumulat totalitatea ingredientelor idealului masculin și aspirațiilor romanționase feminine ale acelei epoci prin frumusețea și eleganța sa naturală și firească, prin nativul său talent interpretativ, dublat de o puternic cuceritoare voce de tenor liric bine timbrată, totul fiind ambalat intr-o strălucitoare personalitate artistică și boemă, in perfect acord cu standardele timpului. Franz Lehar, compozitorul vienez de mare succes, declara fără echivoc că Leonard era cel mai bun interpret al operetelor sale. Cu toate acestea, cultura și instrucția muzicală ale lui Leonard erau limitate, lacunele sale fiind insă din plin acoperite de auzul desăvârșit, de simțul muzical ce-i permitea să se descurce foarte ușor cu orice partitură, de remarcabilele sale calități de actor de comedie remarcate de Camil Petrescu și in fine, de uriașa sa putere de muncă ce i-a permis traversarea unui sir foarte lung de roluri.
Intre 1905, anul erupției sale scenice in cadrul companiei Constantin Grigoriu, și ajunul intrării României in primul război mondial in 1916, “L-ai văzut pe Leonard? ” era o intrebare curentă, iar “Du-te să-l vezi pe Leonard” era un sfat obișnuit in conversația cotidiană cultural-mondenă a societății bucureștene, contribuind astfel la crearea “legendei Leonard”. Revista “Rampa” ajunsese să consemneze inevitabil orice eveniment (călătorie la Viena, căsătorie, turneu) in care era implicat Leonard, ca una dintre cele mai de vază personalități bucureștene. S-au păstrat astfel un număr impresionant de cărți poștale sepia editate in acea vreme care-l infățișează pe Leonard in cvasitotalitatea rolurilor sale, singur sau alături de alte mari vedete ale operetei, precum Vladimir Maximilian (prietenul său din copilărie), Elena (prima sa soție – fata cu gropițe in obraji), Ciucurette, Florica Cristoforeanu, Gheorghe Carussy. Bucurându-se cu o boemă inconștiență de imensul său succes, Leonard a câștigat mult și a cheltuit la fel de mult, fără a-l incânta banul in sine, cât bucuria de a dărui cu excesivă generozitate prietenilor, de a fuma și a bea o cafea cu rom in mijlocul lor până dimineața. Viața dezordonată și tentațiile continue de tot felul, libertatea și lipsa oricăror constrângeri și discipline pe scenă ca și in culise, cum ar spune cu proletară severitate Theodor Bălan, biograful lui Leonard, reprezentau nu excepția, ci norma general acceptată pentru artiștii unui inceput de secol bucureștean in care femeile de lume nu ezitau să-și ipotecheze casa pentru a avea bijuterii și rochii luxoase corespunzătoare marilor cucoane din primele rânduri sau din loja spectacolului dat pe scena Teatrului Național de Sarah Bernard.
Explozia cinematografului și a jazz-ului ca cele mai cool divertismente nou descoperite, dar și noile moravuri și mentalități ale societății postbelice care voia să uite traumele războiului și să se bucure intens de viață au aruncat treptat in uitare și desuetudine opereta, la București, ca și la Viena. Leonard a rămas prizonierul acestui gen muzical ce nu putea face față necruțătorului “musical”, dar a plătit cu viața această fidelitate. A murit pe 28 decembrie 1928 la Câmpulung, in casa tatălui său, in vârstă de doar 42 de ani, la fel de boem precum a și trăit, adică ascultând la patefon aria sa din “Contesa Maritza”, sărac și măcinat de boală. A fost totuși condus pe ultimul său drum cu onoruri militare, dar și de alți mari reprezentanți ai teatrului românesc, precum Constantin Nottara, Aristide Demetriad, Romald Bulfinski, Vladimir Maximilian, Tony Bulandra.
CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) in științe militare, a fost ofițer in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist in operații psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară in România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator permanent al “Ziarului de Duminică” și revistei “Flacăra”.