In timp ce agențiile de presă transmiteau imagini violente dintr-o Albanie răsculată, ale cărei instituții de bază – armată, poliție, justiție, prefectura, primării, școală – incetaseră să mai existe, Tirana cerea sprijin și intervenție internațională, iar Italia primea mandat din partea OSCE de a constitui și conduce o forță militară multinațională pentru restabilirea ordinii și asigurarea unor alegeri libere.

In aceste condiții, Bucureștiul, unde tocmai se produsese alternanța la putere de la un regim de stânga spre unul de dreapta, s-a grăbit să se afirme nu doar ca un consumator, ci si ca un furnizor de securitate regională, trimițând in cadrul Operațiunii Alba un detașament tactic de infanterie format din 400 de militari inzestrați cu tehnica militară aferentă și cu dreptul de a deschide focul exclusiv in scop de autoapărare. Practic aceasta era prima misiune cu un nivel autentic de risc a armatei române in afara granițelor țării, după ce in anii precedenți România se mulțumise cu contribuții militare internaționale de tip umanitar (spitale de campanie in Somalia ori Angola) sau de sprijin (geniști in misiunea IFOR din Bosnia). Așadar cele nici trei luni de misiune a detașamentului Sfântu-Gheorghe – format din militari români provenind din batalioanele de căști albastre din București, Craiova și Iași – in sudul Albaniei și având baza principală in Gjirokaster au cunoscut o puternică incărcătură emoțională, parte datorită excitațiilor artificiale generate de mass-media, parte datorită mizei politice interne asumate de Convenția Democratică aflată la putere impreună cu președintele Emil Constantinescu. Trupele române au acționat nu numai in Gjirokaster, dar și in Sarande – aflat sub controlul unor bande mafiote –, Tepelene și Vlora și nu o dată militarii români au fost eroii unor incidente destul de spectaculoase: recuperarea unor observatori mai cheflii ai OSCE amenințați de localnici intr-un restaurant din Gjirokaster; aplanarea unui schimb de focuri intre țărani nemulțumiți de modul de impărțire a ajutoarelor umanitare de către mafia locală; salvarea a două ziariste canadiene sechestrate de bandele din Sarande. Cu toate acestea, militarii români s-au lăudat la intoarcerea in țară că nu au fost nevoiti să tragă nici un cartuș și că in general au fost bine primiți de albanezi. Singura problemă a fost dezamăgirea tuturor, militari, politicieni și civili când, la summitul NATO de la Madrid, din iulie 1997, România nu a primit mult visata invitație de aderare. In ciuda sforăielilor politice dâmbovițene, drumul României spre NATO nu a trecut nici prin Zenica bosniacă, nici prin Gjirokasterul albanez, nici chiar prin Priștina kosovară, ci abia prin foarte indepărtatele Kandahar afgan și deșert irakian. Există o singură carte poștală dedicată acestui eveniment, realizată in condiții artizanale in doar o sută de exemplare numerotate de doi cartofili altruiști, Șerban Drăgușanu, editorul și redactorul-șef al revistei “Colecționarul” și subsemnatul, participant direct la susnumita operațiune.           
Subiecte #NATO#razmerita albaneza#Sali Berisha