La douăzeci de ani de la pierderea actualității
refrenului-banc “Uteciștii de azi, refegiștii de mâine” – parafrază
a sloganului oficial “Uteciștii de azi, comuniștii de mâine” -,
imaginea acelei organizații de masă, in care erau băgați, de voie,
de nevoie, aproape toți tinerii, este pierdută in vălul
uitării.
Da, să fi fost, pe timpul lui Ceaușescu, membru de partid mai
insemna ceva, era o afacere (sic) oarecum palpabilă și cert
profitabilă, in timp ce condiția de utecist nu reprezenta altceva
decât că nu erai un infractor sau un paria al acelei societăți
socialiste multilateral dezvoltate; dimpotrivă, excluderea din UTC
echivala cu o prematură și definitivă marginalizare socială și
profesională.
A fost destul de dificil chiar și pentru istoricii comuniști
specializați in subordonarea istoriei intereselor ideologice ale
nomenclaturii să decidă asupra unei date de naștere, cât de cât
credibile și cât mai apropiate de cea a PCR, pentru Uniunea
Tineretului Comunist – pepiniera partidului. In fine, comisia
stabilită de Partidul Muncitoresc Roman (PCR-ul de conjunctură
rezultat prin contopirea comuniștilor cu o parte din
social-democrați in in 1951) a optat ca dată de naștere a UTC
pentru 19-20 martie 1922. Atunci a avut loc la București
“Conferința generală a tineretului socialist”, prin care s-a
constituit Uniunea Tineretului Socialist, ce va fi confiscată și
transformată de comuniști la 1 mai 1924, printr-un act formal, pe
hârtie, in Uniunea Tineretului Comunist din România (UTCdR), ca
secție a Internaționalei Tineretului Comunist și subordonată
politic Partidului Comunist din România (PCdR).
Puțini și subțiri cât erau, mai mult pe la Moscova decât prin
țară, atât comuniștii seniori din PCdR, cât și cei juniori din
UTCdR au fost scoși in afara legii in 1924 prin Legea Mârzescu,
pentru activități subversive impotriva intereselor naționale, și au
rămas așa până la lovitura de stat de la 23 august 1944. Ambele
organizații au rămas marginale, cu doar câteva sute de membri ce
primeau bani și ordine de la Moscova pentru publicistică,
propagandă și agitație clandestină.
Puțini dintre cei peste 4 milioane de membri UTC din anii 80
știau (și, dacă ar fi știut, puțin le-ar fi păsat) că organizația
lor s-a autodizolvat de două ori: in 1936 (până in 1939) pentru
slabe performanțe, in urma unei decizii a Internaționalei
Tineretului Comunist, iar apoi in iunie 1945, ca manevră
diversionistă pentru atragerea, prin inșelăciune, a tineretului cu
simpatii de stânga in organizația Tineretul Progresist. La fel de
puțin le-ar fi păsat milioanelor de tineri inrolați automat in UTC,
incepând cu cei din clasa a X-a, de contradicția flagrantă dintre
naționalismul primitiv promovat de Nicolae Ceaușescu (fost
prim-secretar al UTC după 23 august 1944) in anii 70-80 și
prevederea din Rezoluția Congresului de absorbție a tuturor
organizațiilor de tineret in Uniunea Tineretului Muncitor (UTM) din
19-21 martie 1949, care stipula datoria membrilor de a iubi URSS,
PCUS, pe Stalin și desigur PMR.
Același document trasa drept sarcină tinerilor utemiști
combaterea huliganismului (fără nici o aluzie vizionară asupra
“huliganilor” de peste 40 de ani din decembrie 1989 de la
Timișoara), “a beției și atitudinilor netovărășești față de femeie”
(se pare că acestea erau foarte frecvente din moment ce erau
menționate in cam toate documentele ideologice comuniste), dar mai
ales a atitudinilor de “ploconire nedemnă față de cultura
imperialismului și deprinderile burgheze”.
Lista prim-secretarilor UTM (UTC) și mai ales profilul
profesional și cultural al acestora reflectă in mare măsură natura
reală a acestei organizații. După tipograful Gheorghe Florescu, i-a
urmat in 1952 strungarul Vasile Mușat, apoi electricianul Cornel
Fulger in 1954, pentru ca ajustorul mecanic și cazangiul de
locomotive Virgil Trofin să se dovedească mâna-forte a partidului
intre 1956 și 1964. Au urmat la conducerea UTC “intelectualii” cu
studii la Moscova sau la “Școala superioară de partid Ștefan
Gheorghiu” și loialitate verificată precum Ion Iliescu (1967-1971),
Dan Marțian (1971-1972), Panelimon Găvănescu (1979-1983), Nicu
Ceaușescu (1983-1987, virtual moștenitor al dinastiei Ceaușescu la
conducerea partidului și a statului).
Pe de altă parte, UTC-ul a patronat in anii 70 și 80 dintre
puținele ziare și reviste lecturabile și decente in peisajul
mediatic atât de sărac, tern și obsesiv subordonat propagandei de
partid și cultului personalității lui Stalin și apoi a lui
Ceaușescu, precum “Pogonici” (din 1949), “Luminița” (1956-1979),
“Cutezătorii” (din 1967) – care erau mult sub nivelul și calitatea
săptămânalului “Vaillant, le journal de Pif” publicat de comuniștii
francezi și tipărit in România, la Sibiu -, “Știință și tehnică”
(publicație care edita “Colecția de povestiri
științifico-fantastice” și “Tehnium”), “Viața studențească” (din
1956), “Amfiteatru” (din 1966).
Recurgând la o combinație intre mobilizarea forțată (pe
șantiere la moloz, pe câmp la culesul recoltei, pe stadioane la
spectacole omagiale sau la Șosea ca aplaudaci ai coloanelor
oficiale) și un sistem de recompense și avantaje deloc neglijabile
(preferință la un loc de muncă la oraș și o locuință de stat la
bloc, excursii gratuite, promovări facilitate, medalii onorifice),
UTC-ul a asigurat o pârghie de control și supraveghere permanentă a
tinerilor, cei față de care chiar și Lenin resimțea o teamă ținând
cont de potențialul rebel, de frondă al acestora.
CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) in științe militare, a fost ofițer in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist in operații psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară in România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator permanent al “Ziarului de Duminică” și revistei “Flacăra”.