simți zidurile casei cum te strâng
ca o menghină fragilă de sticlă
te trezești întins pe asfaltul încins
de ochii tăi de jar
în care te autodistrugi la final
uite,
bea din această sticlă de votcă
pentru toate nopțile nedormite
pentru toată mizeria
care-a spălat lumea ca o apă neagră
pentru toate potopurile ce au adus atâtea sfârșituri
și n-ai spus nimănui nimic
ei te privesc
de parcă
ar lua parte la facerea lumii
sau la nimicirea ei
de parcă
totul ar fi început cu tine
s-ar fi sfârșit cu tine
te înmormântează neștiutori și tăcuți în toate cimitirele lumii
(și nu,
nu plânge niciunul)
de parcă
însuși Dumnezeu ar zice
întreg pământul e o groapă
au moartea cea de toate zilele
și vorbesc despre viață ca despre o moarte amânată
cred în minciuna de-a trăi
îmi voi arăta chipul
acolo unde totul de-odată se va naște și va muri
pentru că nimic n-a fost, nu este și nici nu va fi
brațele tale te strâng
ca niște ziduri de carne vie
și aceasta este pacea
pe care nimeni nu ți-o poate lua
acesta îți este cavoul
unde crești frumos și verde
ca o cruce de lemn în memoria Fiului.
Alina Naiu s-a născut în orașul Caracal, județul Olt și locuiește în București. Are 26 de ani, a absolvit un master în Adminnistrarea Afacerilor Comerciale la ASE și lucrează în logistică. A debutat cu volumul Intangibil 54, ed. Palimpsest, 2014 (cu o prefață de Octavian Soviany și o prezentare de Ion Cocora)
„Mi s-a spus de foare multe ori că se observă că poezia mea nu e scrisă pentru a plăcea, pentru a fi la modă. Așa este. Nu încerc să scriu pentru a plăcea cuiva și nu cred în poeziile făcute. Cred în poeziile născute, în autenticitatea și în abisalul lor. Nu am niciun plan în ceea ce privește poezia. Dacă trebuie să fie, va fi. Dacă nu, nu va fi.” – Alina Naiu