Puterea, zice-se, ii imbatraneste si-i extenueaza pe cei ce n-o detin. Cu atat mai mult ea trebuie sa-i exaspereze pe cei care au avut-o. Caderea de la putere e un eveniment mai dramatic decat o simpla cadere din rai. Si, in plus, e un caz mai exceptional. Toata lumea a fost alungata din rai, asa incat aceasta prabusire s-a banalizat. Dar numai cativa cad de la putere.
Efectele trebuie sa fie melodramatic de traumatice. Poate asa se explica, printr-o brusca imbatranire, efervescenta memorialelor puterii, frenezia amintirii de care a fost cuprinsa aproape intreaga echipa a fostei guvernari, de la presedinte la seful vamilor.
Mai sunt insa si alte motive – si motivatii – care stimuleaza memorialistica puterii – literatura care trebuie considerata o specie aparte. In primul rand sta faptul ca experienta puterii merita narata, fiind una macar relevanta, de nu de-a dreptul revelatoare. Cine a tinut carmele are ce spune. Se presupune ca e un fel de detinator de Secrete, iar literatura secretelor e mereu una de succes. Plimbarea prin iatacul zeilor e visul oricarui cititor ordinar (care, fatalmente, mai e si alegator, deci dublu motivat). Vine apoi faptul ca succesorii, de obicei adversari, traiesc – si bine, si multa vreme – numai din retorica acuzelor si a culpabilizarii, renegand orice merit celor pe care i-au dat jos. O asemenea imagine nu poate fi lasata fara riposta. Imaginea e un sacrificiu la care omul politic, fie si de nevoie, consimte – cu placere, cu autoadmiratie si autocompasiune; dar Istoria insasi e astfel deformata, ceea ce e intolerabil. Sigur, viitorimea va restabili adevarul, dar cine poate avea atata rabdare?! Si, oricum, chiar si ea are nevoie de Documente, de Marturii ale celor care, o vreme, au facut istoria. Prezumtia e ca acela care face istoria trebuie s-o si scrie. Cand acest lucru nu se poate, macar un ajutor documentar trebuie dat. E o datorie patriotica.
Nici un om politic nu cade din cauza propriilor merite. Daca am tine seama de acestea, el ar sta la putere neintrerupt. Nu numai in timpul vietii, dar si dupa moarte. El cade, insa, din cauza cabalelor, a neintelegerilor, a jocurilor de culise, a structurilor oculte. In acestea sunt antrenati nu doar adversarii, dar si colaboratorii, aliatii. Ba chiar – in cazuri excesive – prietenii. E o plasa de tradari care se tese in jurul lui. Aceste poltronerii trebuie date in vileag. E o datorie: “Historia magistra vitae”. Macar urmasii sa invete sa se pazeasca.
Memorialele politice regasesc, toate, o structura tragica. O structura luata, adica, literalmente din chiar tragediile antice: un Erou providential se prabuseste pe nedrept. Sentimentul providentialitatii e, la omul politic roman, axiomatic. Precum se stie, asta e ceva ce nu pretinde demonstratie. Numai ca la eroul politic roman e mai grav decat la eroul tragic grec: aici nici macar nu e caz de hybris, ca sa i se poata, totusi, pune in carca oarece. E momentul in care aceste memoriale se intorc spre destinul cristic (dar acesta, din pacate, nu e tragic, oricate suferinte si patimiri ar implica). Demiterea devine, astfel, o rastignire. Rezon!