In
prefața la primul volum al trilogiei brâncușiene a lui Petre
Pandrea, apărut recent, intr-o reeditare revăzută și adăugită, la
Editura Vremea (Brâncuși -amintiri și exegeze – prezentat
de Ziarul de Duminica in nr 4/2010), arătam motivele, ținând
de vicisitudinile vremurilor, care au făcut ca celelalte două
volume să nu poată apărea atunci când au fost scrise
(1964-1968).
Proaspăt eliberat din temnițele
comuniste, unde zăcuse, in două reprize, timp de mai bine de zece
ani, Petre Pandrea pusese in monografia sa despre Brâncuși nu numai
date biografice esențiale, depoziții de prieten și de martor
nemijlocit și comentarii sclipitoare in legătură cu viața și opera
marelui artist român, dar și multe amănunte despre propria sa viață
și despre nezdruncinatele sale crezuri. Așa se face că cenzura
acelor vremuri ii ingăduise doar tipărirea primului volum, insă și
acela “desfigurat”, așa cum se plânsese de altfel autorul intr-o
scrisoare către bunul său prieten, criticul de artă Barbu Brezianu.
Din fericire, redactorii de carte au păstrat o bună parte din
dactilogramele respinse atunci de cenzură. Acestea, impreună cu
manuscrisele care au mai putut fi recuperate din arhiva familiei,
vor constitui substanța volumelor II și III ale trilogiei amintite,
care, prin abnegația fiicei scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea, și
prin strădania doamnei Silvia Colfescu, directoarea Editurii
Vremea, vor vedea cât de curând lumina tiparului. Ele conțin texte
de o importanță capitală, atât pentru cunoașterea in profunzime a
lui Brâncuși și a epocii sale, cât și pentru descifrarea
personalității complexe și fascinante a lui Petre
Pandrea.
Volumul al doilea se va ocupa,
in principal, de etica și filosofia artistului, in timp ce volumul
al treilea va avea in vedere aspectele sociologice ale vieții și
operei acestuia. Iar toate, la un loc, vor intregi portretul
omului, scriitorului și luptătorului pentru dreptate Petre
Pandrea.
Am ales pentru “Ziarul de
Duminica” fragmente din volumul “Brâncuși – amicii și inamicii” (in
pregătire la Editura Vremea), in care Petre Pandrea le dă o replică
nimicitoare inamicilor mai mult sau mai puțin declarați ai
maestrului. (Ștefan Dimitriu)
BRÂNCUȘI, CIOBANUL DIN
CARPAȚI (?)
Prezentarea “negustorului”
craiovean Brâncuși drept un cioban de Gorj, speriat de București,
care-și lasă negustoria, practicată cu virtuozitate timp de zece
ani, pentru a se dedica, de la 23 de ani, in exclusivitate,
sculpturii, care nu se insoară, care refuză acumularea aurului,
care nu-și intemeiază o familie și o tejghea, este o cacialma
exotică și pitorească, pe care Ionel Jianu o trage pe
Sena.
Din nefericire,
teza ciobanului analfabet și talentat este reluată de Jean Cassou,
critic de artă plastică și directorul Muzeului de Artă Modernă de
la Paris. (…)
In privința lui Brâncuși se
bazează pe șușoteli și calomnii, afirmând: “Filosofia nu are nimic
de-a face cu cărțile și Brâncuși nu cunoștea deloc cărțile – il
cunoștea cel mult pe Milarepa, pe care-l cita adesea, și, se spune,
citea și dicționare. Aceste ultime lucrări sunt, intr-adevăr, la
mare preț la oamenii simpli: găsesc totul, răspândit, ceea ce este
in firea lucrurilor”.
In chestia dicționarelor la
oamenii simpli a se lăsa mai moale! Oamenii simpli din Occident
achiziționează enciclopedii. Dicționare de limbi străine n-au decât
filologii și artiștii rafinați. Brâncuși avea enciclopedii și
foarte multe dicționare pentru cinci limbi. Nu era filolog de
meserie. Era un artist și un intelectual rafinat pentru care
lectura dicționarelor dezvoltate este o incântare mai mare decât să
citești fleacuri sezoniere din librării pariziene. Milarepa este un
filosof tibetan pe care Brâncuși il citea și il cita, in rang egal
cu Platon.
Brâncuși se delecta cu lectura
vârfurilor filosofice și a capodoperelor literaturii universale. Nu
se incurca cu cărțulii, broșuri, vrafuri de ziare, in teze de
doctorat, in disertații minore de alexandrini și exegeți. Se ducea
direct la Homer sau la Rabelais, cu ajutorul unor bune dicționare
franceze explicative ale cuvintelor, cu sensul lor, cu istoria și
variațiile acestora. Avea un dicționar de căpătâi, pe uriașul Le
Nouveau Dictionnaire Roumain-Fran’ais, in trei volume,
de la 1893, unde Frédéric Damé (ancien professeur de littérature
fran’aise au Lycée Saint-Sava de Bucarest) a prelucrat,
mnemotehnic, tezaurul limbii populare și al literaturii culte, cu
sensurile și expresiile adecvate și cu fragmente de la cronicari
până la epoca sa. Munca acestui profesor francez, prieten cu I.L.
Caragiale, a fructificat-o Brâncuși, care știa și scria o limbă
franceză bogată și nuanțată, pe care n-o mai stăpânesc decât Emil
Cioran și Eugen Ionescu, dintre franco-români. In orice caz, n-o
scriu nici Jean Cassou și nici Jianu. Limba lor este cam săracă și
fără variație. In privința ortografiei franceze, la o prinsoare, la
un dineu la Restaurantul Marigny, s-a dovedit că Ivan Turgheniev
cunoștea regulile Academiei Franceze și scria fără greșeli, și asta
intr-un grup de convivi și amici printre care se aflau Gustave
Flaubert, Sainte-Beuve, Guy de Maupassant și tânărul Zola (de Zola,
nu mă mir). Se pare că Ivan Turgheniev iubea
dicționarele.
Brâncuși a fost prieten cu James
Joyce. Prietenia lor era “intre filologi” și artiști rafinați
precum Guillaume Appolinaire. La un concurs de profesori italieni
pentru o patalama, dantologul Joyce i-a bătut, la scris, pe
italieni. Operele sale (cu excepția pentru Chamber Music și
The Dubliners) nu pot fi citite cu plăcere și
ințelese exhaustiv decât de filologi și poligloți, pe registrul a
patru limbi străine (engleza, franceza, italiana și germana). In
textul dificil din Finnegan’s Wake, Joyce a mai
adăugat și daneza, și ceva norvegiană. Pasiunea mistuitoare pentru
dicționare este simptomul unei inalte intelectualități europene la
Brâncuși, pe care n-o poate ințelege oricine, mai exact, doar acela
care a făcut promenade in cele patru culturi și limbi
fundamentale.
Cu tezaurul ciobanilor din Gorj
și cu cel al cronicarilor, cu Hajdeu, prelucrați de Damé, in
rânduială alfabetică, intr-adevăr Brâncuși a săltat ușor și rapid
in bogăția de limbaj și in nuanțele ideilor. Fiecare cuvânt nou
aduce o bogăție nouă și probitatea exprimării nuanțate și bogate.
Această pasiune de dicționare, citite ca niște romane ale
doctorului Conan Doyle sau Simenon, o cunosc mulți intelectuali ai
țărilor mici. Ei invață, à fond,și cu ușurință, numeroase
limbi străine. Filosoful Heinrich Meyer, de la catedra de Teoria
Cunoașterii, de la Berlin, nu avea in limbaj decât trei sute de
cuvinte. Le sucea și le răsucea. Noi pândeam, cu haz, câte un
cuvânt nou. Il inregistram imediat ca pe o noutate. Cam trei sute
de cuvinte aveau și chelnerii, portarii de hotel, gazdele simple,
firește, cuvinte recrutate din argot (Plattdeutsch),
pe când Heinrich Meyer le scotea din dicționarul filosofic.
Asemenea dicționare avea și Brâncuși. Le citise, temeinic, cu
ajutorul câtorva opuri fundamentale, adăugate, spre sintetizarea
cunoștințelor, in capul său mobilat vast, luxos, in filosofia și
morala civilizațiilor antice și contemporane.
A prezenta pe Brâncuși ca
disprețuitor al cărților fundamentale și ca pe un homo unius
libri, lector al unicei cărți a lui Milarepa, ni se pare
neconform amintirilor, realităților și fără pic de respect al
adevărului. Este o butadă franceză, deși cu sos
apologetic.
Jean Cassou se ghidează după un
catalog fantezist al bibliotecii lui Brâncuși, făcut de
monografist. Jianu face un tablou util al cataloagelor și al
expozițiilor lui Brâncuși. Catalogul bibliotecii il culege insă din
oralitatea muzicantului franco-român Marcel Mihalovici, compozitor
cam wagnerizant, fără niciun succes la Paris, obligat să cânte la
pian intr-un cinematograf, cum se obișnuia pe vremuri de către
debutanți sau bătrânii ratați. Marcel Mihalovici era inveninat,
sufletește și mintal, că nu reușise in exilul său voluntar artistic
și eșuase, lamentabil, și in exilul său pecuniar. Ranchiunele și
bârfele sale față de franco-românii care au găsit ecouri sau și-au
ajuns țelul artistic ori economic erau nelimitate și
binecunoscute.
Ionel Jianu n-a pătruns
niciodată in sanctuarul bibliotecii lui Brâncuși. Nu i-a răsfoit
enciclopediile și dicționarele.
Venit de la Berlin la Paris,
aveam gustul lecturii de ore in șir a dicționarelor. Invățasem
franceza cu Pierre Grimm; germana cu un filosof brăilean, anarhist
sosit de la München, după zece ani de studii, ajuns la dogmatism
reacționar și clerical din disperare metafizică, așa cum ne
declara. Era director de studii și bun pedagog, cum sunt, in
genere, popii și cei cu contingențe teologale. M-a pus să invăț
italiana și engleza la vârsta buretelui, capabil de acumulare
rapidă, in afară de latină care era le violon d’Ingres. La
Berlin invățasem spaniola și portugheza, intr-o vară, din
dicționare și cu metoda Berlitz School (James Joyce a fost profesor
la această școală, la Trieste). Intr-o altă vacanță, mi-am băgat
nasul și prin limba daneză, de dragul lui Sören
Kierkegaard.
Pe această platformă comună a
patimii pentru lectura dicționarelor de limbi străine, in ediții
uriașe (după ce mistuiam pe cele mici), am pătruns in sanctuarul cu
dicționare și foarte multe cărți al lui Brâncuși. Pentru patefon,
avea patru mii de plăci (cifra o știe și Doicescu). Eu mă feream de
muzică, un univers nou, care topește metalul prețios al voinței. Ca
orice oltean puneam voința deasupra intelectului. Muzica era
capabilă de dezorganizare și putea avea efecte pernicioase
(degenerate, ușor, in sentimentalități râncede). Brâncuși avea și
pasiunea muzicii. Am refuzat, politicos, să-i ascult plăcile.
Preferam discuția intrebărilor aprige și acidulate, voiam să
devorez ințelepciunea și experiența de viață a acestui compatriot
celebru și profund. De aceea, ne și intâlneam, tihnit, in cafenele
(La Coupole sau La Rotonde) sau la restaurantele
Prunier, La Tour d’Argent sau in micile restaurante
din Montparnasse, pe lângă universitate sau Biblioth’que
Nationale, unde lucram la opusculul despre Izvoarele
germane ale lui Montesquieu, bazat pe manuscrise inedite.
Brâncuși frecventase, in tinerețe, La Biblioth’que
Nationale. Ii cunoștea toate cotloanele și chichițele.
Biblioteca personală o ținea, in tinerețe, ca și Eminescu, in lăzi,
așa cum fac mulți intelectuali balcanici din lipsă de spațiu
locativ, devenit obicei, și pentru a le feri de praf. Brâncuși nu
ținea slugi in gospodăria și atelierul său vast. Slugile tulbură
lucrul, având apanajul de a intra oricând la stăpâni. Sună la ușă,
deschizi, și inspirația a fugit. Pentru un lucrător in artă,
tenace, nu este greu de a lucra. Greutatea cea mare este de a te
pune in situația de a o face. Asupra acestui fapt a atras mereu
atenția ucenicilor săi tineri, printre care mă enumeram și eu acum,
un ucenic al ideilor și al experiențelor sale.
Ionel Jianu enumeră un catalog
hilariant, de câteva cărți, din spusele ratatului compozitor
Mihalovici (picque-assiette la sindrofiile cu străini ale
sculptorului și datornic irecuperabil cu sume mici, dar regulate,
la buzunarele olteanului, când foarte zgârcit, când darnic, cu
chibzuință).
Din lăzile lui Brâncuși,
mi-amintesc de dicționare germane cu insemnările sale, de Frédéric
Damé (asupra căruia am pornit taifas), de un Platon și de un
Schopenhauer, in traducere franceză, de poetul Charles-Adolphe
Cantacuz’ne. Poseda traducerea lui Titu Maiorescu din aforismele
lui Schopenhauer.
Printre românii din generația
junimistă s-au aflat mulți nirvanieni, in frunte cu Eminescu, pe
care Brâncuși il știa pe dinafară. Buddha nu e un necunoscut in
lumea noastră, ca și Biblia sau Digestele. Milarepa a intrat din
Tibet in Gorj, pe filierele eminesciană și maioresceană. Eu posedam
o ediție completă a lui Schopenhauer, citită pentru capitolele sale
asupra voinței, și indemnat mai mult de Nietzsche, decât de
pesimismul lui Eminescu sau de reveria, mai mult byroniană, a lui
Maiorescu, decât budistă in viața sa practică. Nu-i o rușine sau un
exotism diletant in a citi pe Platon, textele budiste indiene sau
chineze, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche, de care se inspăimântă
semidocții și cei cu aprehensiuni câștigate din scornituri,
calomnii și informații de mâna a doua sau a treia. Cine nu are
curajul de a merge la texte fundamentale, rămâne un agramat sau un
semidoct.
C. Brâncuși nu este ciobanul
incult din Carpați, cu orizontul limitat de spectacolul naturii
(sublim), cu sarica și un caval drept bagaje, care a cucerit
Parisul prin bogăția talentului nativ, așa cum ni-l prezintă Ionel
Jianu și Jean Cassou.
Brâncuși a fost, până la 28 de
ani, un artist șlefuit cu migală, ca și bronzurile sale, când
debarcă, sub formă de intelectual-turist la Paris și se inscrie la
Antonin Mercier, profesor de sculptură la Academia de Belle Arte,
unde este exmatriculat peste doi ani (1906), pentru limită de
vârstă (30 de ani).
Brâncuși nu este nici Sfântul
din Montparnasse, un sfânt ezoteric budist, așa cum ni-l
prezintă Peter Neagoe, prietenul său de tinerețe (din anii
1898-1904).