Am ales pentru “Ziarul de Duminica” fragmente din volumul
“Brâncuși – amicii și inamicii” (in pregătire la Editura Vremea),
in care Petre Pandrea le dă o replică nimicitoare inamicilor mai
mult sau mai puțin declarați ai maestrului. (Ștefan
Dimitriu)
In contrast cu teza
Ciobanului din Carpați și cu teza Sfântul din
Montparnasse, rog să mi se ingăduie a emite ipoteza și a
prezenta portretul lui Brâncuși ca pe un Erasmus din
Montparnasse, un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un
filosof și un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de
filosofare stoică milenară rurală a strămoșilor săi țărani și
moșneni, o apariție a iluminismului progresist oltean din etapa
capitalismului comercial in România și a mercantilismului cobilițar
craiovean plecat in emigrație. Dar Brâncuși n-a plecat in emigrație
pecuniară, ci in emigrație voluntară (The Exile), ca
și Joyce, ca un tânăr artist, rămas pururea tânăr până la adânci
bătrâneți.
Aceste teze ale mele trebuiesc
probate cu dovezi materiale și cu memorialistică. Avem dovezi
materiale suficiente in România. Pilda filosofului stoic și a
umanismului rafinat este greu de portretizat. Așa a fost in
realitate. Avem un fond de memorii, de la personaje numeroase care
l-au cunoscut pe Brâncuși și care au depus deja mărturii și vor mai
depune.
Jean Cassou expune pe musafirul
său de la Muzeul de Artă Modernă, unde este director (și-i
păstrează panoplia cu unelte de artizan plural, soba albă de Gorj,
mobilierul rural oltean, cioplit de mâna sa, și resturile rămase de
la un bătrân, mort la 81 de ani), ca pe un cioban cu orizontul
naturii care nu are orizonturile civilizației și ale filosofiei, ca
pe un vagabond și un primitiv talentat in cioplirea lemnului, in
dăltuirea pietrei și a marmurei, in șlefuire bronzului.
(…)
Eu expun o teză absolut
contrarie: atât cât mi-am putut da seama, intre anii 1928 și 1938,
din lungile conversații avute cu Brâncuși, dintre care una, o
mostră, a durat 19 ore la București (cu amici și convivi
schimbători la masă, ca Dem.I. Dobrescu, Eufem Mihăileanu, Gheorghe
Dinu etc.): sculptorul-cioban, omul cu filosofie rudimentară, care
nu cunoștea deloc cărțile sau aproape deloc, a avut o cultură
enciclopedică și o lectură imensă. Acest om de omenie și filosofie
olteană a trăit pentru opera sa, intre cărți și intre capetele cele
mai strălucitoare și mai rafinate ale generației sale.
Eu mă situez pe o teză absolut
la antipod: pentru mine Brâncuși este noul Erasmus, ca umanist
valah la Paris.
Cu ce probe? Și cine sunt
eu?
Eu sunt exact ca Brâncuși in
privința bibliotecii pe care o las urmașilor: nu mai am deloc cărți
sau foarte puține. Am trăit printre cărți, poliglot ca și Brâncuși.
De la 12 – 13 ani, am devorat și scris cărți și idei, am stat
printre oamenii cei mai de seamă ai generației mele și al timpului
petrecut până la 61 de ani, fie la Craiova, fie la Berlin, fie la
München sau București. Am refuzat amici mediocri, aur sau carieră
facilă.
Brâncuși saluta ușor (ca orice
oltean cobilițar sau ca salonarzii, cu două sute de amici). Un
intelectual oltean care a renunțat la cobiliță și la strâns aur
nu-și pierde vremea cu fleacuri. Devine dificil. Brâncuși căpătase
reputația de ursuz, de solitar, de arțăgos, de zgârcit, de
milionar, de om straniu, de sfânt sau de cioban genial, de escroc
intelectual (fumist), de om brutal și artist ratat, de om cu inima
de piatră.
C. Brâncuși avea o inimă de aur,
manierele rafinate ale moșneanului oltean, cu un protocol sever,
sever cu sine in raporturile cu amicii și ingăduitor cu ei până la
o anumită limită, pe care n-o incălca, și uneori izbucnea pentru a
pune la punct raporturile și principiile, cu intenții
pedagogice.
Din oralitatea lui Marcel
Mihalovici, reținută de Jianu, se consemnează cărțile cu
dedicațiile lui Blaise Cendras. Unde sunt cărțile lui James Joyce?
Pun această intrebare cu intenții și scopuri de criminolog și
anchetator, având două lucrări tipărite in materie (Procedura
penală și Criminologia dialectică). Vreau să stabilesc
un lapsus calami. Despre lapsus calami a vorbit Sigm.
Freud in Psiho-patolgia vieții cotidiene. Se află și in
franțuzește, pentru uzul lui Jean Cassou, Ionel Jianu și Marcel
Mihalovici, care nu iubesc dicționarele, care calomniază pe
Brâncuși și care nu știau cinci limbi străine, à fond, cum
știa Brâncuși. Când zic, à fond, zic dicționare și lectură
la nuanță. Brâncuși n-a avut Kinderschwester sau
nurse cum o fi avut Cassou la Paris. Mihalovici și Jianu
n-au avut. Școală, pe trepte, n-au făcut, și nici timp dedicat
pentru lectură ani indelungați, ca Brâncuși, prezentat ca o gâlmă
filosofică.
Ionel Jianu și Mihalovici au
alergat pentru o pâine toată viața. Gură de câine pe ceva pâine.
Cum să nu ceară pâine gura de om? Dar când gura de om, care a
mâncat pâinea lui Brâncuși, devine gură de câine, se pot pune
lucrurile la punct.
Marcel Mihalovici a indus in
eroare pe Ionel Jianu in calitate de pique-assiette, de
ratat otrăvit și invidios, de atentator permanentizat la punga cu
aur și la chimirul lat, permanent chivernisit al lui Brâncuși.
Cunoașteți asemenea oameni? Li se mai spune la București și la
Paris cu un nume urât: tapeurs. Sunt frecvenți printre
intelectuali și artiști. Poți să le dai de 99 de ori. Dacă nu le
dai a suta oară, te umplu cu balele calomniei și ale veninului.
Dintre ei se recrutează cerșetorul ingrat. Oricare cerșetor capătă
– ipso facto – complexe de inferioritate. Marcel Mihalovici
inregistrează faptul că Brâncuși venea special la cinematograful
său unde câștiga o biată pâine. Marcel rămânea in pană de franci cu
gospodăria lui. Costache il ajuta cu inima lui de aur. A ajutat pe
mulți dintre franco-români, fiindcă se inconjura de ei, in
nostalgie față de Gorj și Craiova. A făcut desene pentru Benjamin
Fondanne, cum a făcut și pentru James Joyce portretul spiraloid,
care a ornat in 1926 prima ediție din Tales Told of Shem and
Shaun și care se reproduce mereu, oricând se vorbește de viața
și opera irlandezului. Cărțile cu dedicații afectuoase ale lui
Joyce nu sunt pomenite de Mihalovici. Eu le-am avut in mână,
fiindcă citisem cu atenție pe Joyce și Kafka incă de la Berlin, in
epoca 1926 – 1928. La Berlin era la modă Joyce, o modă printre
intelectualii rafinați și filologi. Nici Kafka nu este pentru Gâgă
sau pentru Horodincă. Gâgă interpretează pe Kafka și Joyce, ca
Horodincă pe Jean-Paul Sartre: la modul grosier, temerar și
impertinent.
Când Mihalovici și Jianu reduc
lecturile lui Brâncuși la cărțile cu dedicație ale lui Blaise
Cendras și nu pomenesc de James Joyce se numește, in
criminalistică, un indiciu de vinovăție și in psiho-patologie, un
lapsus calami.(…)
Jean Cassou, in colaborarea
amabilă și vinovată a lui Ionel Jianu, dorește să ne prezinte pe
noi, țăranii-moșneni, deveniți intelectualii Olteniei, ca pe niște
ciobani fără bibliotecă, in filosofii rudimentare, in iluminări de
creatori gușați opaci (cu oarecare talent și poate geniu). Iși
rezervă marele Tot pentru banchetul lor firav.
A se scuti!
Din volumul in pregatire la Editura Vremea