Am asistat în anul 1958, la Tribunalul din București, denumit
pe-atunci I.V. Stalin, la un proces de furt de tablouri de Nicolae
Grigorescu, din pinacoteca națională, condusă administrativ de un
belfer critic (didactic și nesărat) de artă plastică, universitar,
academician, băgat în comitete, comiții, supra-comitete,
sub-comiții, un tip de Trahanache, din comisia lui I.L.
Caragiale.
Hoțul, tânăr și volubil, se strecurase ca funcționar în instituție,
a captat bunăvoința superiorilor și s-a așezat pe sferetiseală din
bogata colecție de Grigorești. Prefera printre pictori pe N.
Grigorescu și-l vindea cu mărunțeaua. Totalizarea ajunsese la
toptan. A vândut chiar belferului-director, la prețuri reduse,
prețuri derizorii față de piața liberă, de la consignații și
talcioc.
Furtul de tablouri dintr-un muzeu este relativ ușor. În
străinătate, au fost și sunt furturi pe scară largă. Mai grea
devine plasarea fructului infracțiunii. Pentru a perfecta
operațiunea, sunt necesare complicități printre negustori care
acceptă rolul de tăinuitori și de plasatori de marfă. Un italian a
reușit să fure de la Luvru pe Gioconda, pentru a o readuce în
patrie. Muzeele indiene și egiptene sunt sistematic jefuite.
Prețul derizoriu al unei mărfi scumpe creează premisa tăinuirii
penale.
Belferul n-a intrat sub arcanele pedepsibilității, deși cumpărase,
la prețuri meschine, tablouri de Grigorescu, din pinacoteca pe care
o conducea. Se ocupa cu achiziția de tablouri, concomitent cu
profesoratul și funcțiile birocratice înalte.
Nimeni n-are nimic de zis împotriva preocupărilor mercantile chiar
la profesori. Faptul straniu începe de-acolo, că nu-și cunoștea
marfa oficială pe care o avea sub oblăduire și pentru care primea
salariu gras. Belferul-birocrat cumpăra marfă, fără să știe, din
propria magazie pe care o conducea în numele statului. A fost un
lapsus calami simptomatic, care a dezvăluit o mentalitate și o
viață de om. Nu voi da nume: profesor universitar, academician,
manuale didactice anoste, oficial bătrân.
Ne este lehamite de bătălii.
Ne-am pierdut viața în bătălii cu proștii abuzivi. Proștii sunt
vicleni, nu joacă niciodată cu cărțile pe masă, ca noi. Pe urmă,
proștii sunt puternici, prin lipsa de scrupule.
Voi da citate din proza acestui belfer care judecă, în felul său,
pe artistul Brâncuși, fiindcă situația și citatele ni se par
revelatorii pentru o echipă de profesori în funcțiune și de artiști
plastici bugetivori din fragedă tinerețe. Se vor supăra iarăși
prietenii mei și iarăși voi fi acuzat de imprudență. Amicus Plato,
sed magis amica veritas. Dar prostia abuzivă și fudulă este, ca
orice prostie, agresivă.
Nu-mi pasă. Mă vor judeca urmașii.
Belferul este, firește, un titanozaur și un plimbăreț.
În evocările sale asupra lui Brâncuși, între anii 1919 și 1937, ne
mărturisește: “Lucram la comisia de cooperație intelectuală a Ligii
Națiunilor, ale cărei sesiuni și viață curentă mă obligau la foarte
dese călătorii la Paris”.
Belferul se extenuase în voiajuri în străinătate, odinioară, ca și
mai târziu, după cum se vede din proza sălcie. Liga Națiunilor
lucra la Geneva și belferul se vedea obligat să se deplaseze prea
des la Paris: “Totuși, nu m-am întâlnit cu maestrul, despre care se
vorbea din ce în ce mai mult”.
Îl interesau palavrele pe acest belfer de artă plastică
universitară, dar nu statuile. Avea și o vină: “Brâncuși expunea
foarte rar la Paris”. Așa era. Se lucra pe capete și pe ruptelea în
atelierul-hangar, cu tot soiul de elevi, dar se confirmă ascultarea
sfatului dat în tinerețe de Rodin “tânărului Brâncuși”, ca să
expună cât mai rar și să muncească cât mai mult.
Îl vizitase prima oară imediat după 1919, când Brâncuși ajunsese la
notorietate și scandal parizian și mondial:
“Atelierul lui Brâncuși, foarte vast, era ocupat în întregime de
enorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 până la 60 de
centimetri și lungi de câțiva metri, aduse dintr-un sat din
Bretania, unde se dărâmaseră un număr de case. Unele peste altele,
aceste bârne așteptau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezut
într-o peșteră misterioasă, poate sub pământ, în care un ciclop era
ocupat să transforme acel material lemnos în lucruri de care să se
minuneze lumea. Și cum, la acea epocă, eram foarte pasionat de
Wagner și de mitologia wagneriană, de atelierul piticilor, nimic nu
mi se părea străin de ceea ce vedeam. Nu mai țin minte exact
problemele pe care le-am discutat cu Brâncuși”.
Aceste probleme pot fi reconstituite, însă, din cronicile plastice
plicticoase și jandarmerești semnate de belfer, în perioada
anilor1919-1944, la “Universul”, cel mai răspândit și reacționar
cotidian al României de odinioară, gazeta-citadelă a reacțiunii
pestiferante. Se poate face un studiu comparativ cu manualele de
istoria artei, publicate pe atunci, ale acestui wagnerian tardiv și
mediocru în exprimare. Sunt materiale amorfe de interpretare
plastică, vagamente academizante, ale unui belfer fără gust, fără
pasiunea artei și fără înțelegerea ei. Prototip de negustor,
vânzător de “naționalism” în artă, sau de mesaj purist, sau de
orice vrei.
De fapt, îl descoperă pe Brâncuși, sub impuls nou, tardiv, după
moartea lui, din 1957. Textul citat este din Necrologul semnat de
belfer. Conformist din născare și bătrân mercantil, a urlat cu toți
lupii, dar a mușcat hulpav, cât a putut, din mielușeii artei. N-a
fost criticul-dulău și paznic al turmelor cu mioare pe pajiștea
artei, ca domnul Titu Maiorescu sau ca domnul G. Ibrăileanu, ci lup
“răpitoriu”, cum spun bucoavnele.
Consemnările sale amabile despre Brâncuși sunt tardive, după ce a
otrăvit cu pompierisme viața universitară între cele două războaie
mondiale și continuând otrăvirea birocratică și după 23 august,
obstaculând talente și valori, așa cum a făcut și cu Brâncuși, până
deunăzi.
Astăzi intonează, turiferar, dovedind infiltrația impetuoasă a
noului curent modern și în patria noastră:
“Nu mai țin minte exact problemele pe care le-am discutat cu
Brâncuși. În orice caz, au fost generale și s-au mărginit, mai
ales, la explicațiile pe care mi le-a dat artistul, în cuvinte
înțelepte și precise, domol spuse, despre atitudinea atât de nouă,
atunci, față de materialul din care era executată o operă de
importanță și de individualitatea pe care le are orice material, de
rolul acestuia în reușita finală a operei, după lungi și minuțioase
operațiuni, care pot ține și ani de zile”.
Belferul face mărturisiri pe care nu le-a consemnat în cronicile
sale de-atunci. Mieux vaut tard que jamais. Mai bine mai târziu
decât niciodată:
“Mărturisesc că m-a impresionat pasiunea și înțelepciunea adâncă a
artistului pentru valorile materiei cu care lucra. În piatră, de
pildă, îmi spunea el, trebuie să tai, să sapi, ca să ajungi acolo
unde se ascunde subiectul, pe care cauți să-l descoperi. Lucrând în
lemn, fibrele și direcția acestuia îți dictează cum să porți
instrumentul de care te servești, ca să ajungi la ritmul cerut de
fiecare specie. La metalul lustruit, totul depinde de cum va cădea
lumina, care, singură, dă viață operei. Erau tot atâtea probleme de
care, atunci, auzisem pentru prima dată și competența cu care erau
expuse mi-a dat mult de gândit. Ne-am despărțit. De atunci au
trecut anii”.
Din mărturisiri, reiese că acest profesor universitar de istoria
artelor nu învățase lucruri elementare.
Brâncuși a reluat vechea problemă a materialului dur și a
materialului moale, ca și a luminii, pe care a explicat-o
consecvent în sculptură, fără trișajul epigonilor lui Fidias și
Michelangelo.
Brâncuși a făcut descoperiri de abc. Nici nu avea opt ani, ca
Pascal, ca să ne mirăm că a descoperit geometria lui Euclide.
Brâncuși a aplicat doar cu dârzenie regulile la materialul dur și
semi dur, ca lemnul, prin excluderea facilității.
Pe parcursul anilor, deși i s-a dat de gândit, belferul n-a mai
reacționat. Reacționează după ceasul morții artistului.
A mai avut o întrevedere de două ceasuri cu Brâncuși, în 1937, cu
prilejul Expoziției Universale de la Paris. S-a dus însoțit de
pictorul Steriade, prieten cu cel vizitat, și coleg de studii la
Belle-Arte în București:
“De data asta, ceea ce da un aspect particular atelierului nu mai
erau imensele bârne de lemn de altădată. În această perioadă,
Brâncuși era, mai ales, preocupat de sculptura în piatră și în
metal lustruit. Asemenea opere, instalate pe platforme mobile, puse
în mișcare de un mecanism electric (asemănător cu cel care, în
vitrinele coaforilor de dame din Paris, făcea să se învârtească
busturile de femei din fereastră, pentru ca modelul coafurii să
poată fi privit în totalitatea lui) m-au cam surprins, și nu tocmai
favorabil”.
Belferul nu uita să consemneze, în continuare, în Necrologul
straniu:
a. “masa, pregătită de artist”,
b. “noblețea rustică a înfățișării sale”,
c. “suplețea mișcărilor, trupul său vânjos, deși, mai degrabă,
scund”,
d. “părul, oarecum, hirsut, obraz parcă modelat în ivoriu”,
e. “trăsăturile, de o rară finețe, erau rezultatul vieții aproape
ascetice pe care o ducea artistul și a meditației care îi umplea
tot timpul zilei, fiindcă nu era trăsătură de daltă care să nu fie
gândită înainte de a fi pornită”,
f. “ochii, mai ales, erau extraordinari, mici, însă săgetători,
când gravi, când ironici”,
g. “seninătatea artistului care a ajuns în sfârșit la adevărul
suprem al artei”,
h. “capetele de statui continuă să se învârtească și procedeul nu
mi se mai părea ridicol”.
Nu este rău ca descripție și reportaj.
Am transcris descripția ca document al unui contemporan, un oficial
tipic, care a barat drumul artei noi și a fost învins în
final.
Mai glosează în revista “Secolul XX” (1963, nr. 12, pag.
131):
“Artiștii, însă, în sensul acesta de oameni, nu numai dotați, din
punct de vedere al meșteșugului, ci doritori de a-și lărgi mereu
cultura și posibilitățile cunoștințelor, preocupați de marile
probleme pe care le pune arta, meditând și căutând mijloace tot mai
adânci de expresie, turmentați de greutățile pe care un artist
conștient le întâlnește la tot pasul, mi se par a fi Brâncuși și
Pallady”.
Pune “pe care” de două ori într-o frază, după gust puțin aulic și
universitar. Pe care cauză să punem faptul că a aflat abia în 1963
și n-a scris în “Universul”?
Se înghesuie la parastasul și coliva lui Brâncuși, vorba finului
meu, Tiberiu Iliescu, profesor secundar de liceu craiovean, dar
artist de bun gust, un artist autentic iubitor de artă.
Belferul bucureștean*, aulic, academic și universitar, n-a murit
încă, până în anul 1964. E o umbră a Hadesului.
Piei, drace!
*) Conform citatelor. pare să fie vorba de prof. univ. G. Oprescu.
Din volumul in pregatire la editura
Vremea