Avocatul Ioan Erdeli, aflat la Budapesta ca “insarcinat de afaceri” al Consiliului National Roman, se prezinta in ziua de 10 noiembrie 1918 la Palatul Sandor, sediul Presedintiei ungare, cu o misiune oficiala: inmanarea ultimatumului Consiliului National Roman. Este insotit de Zaharia Boila, politician ardelean, care relateaza acest eveniment crucial din istoria Romaniei cu detasare si umor. Fragmentul face parte din volumul de Memorii al lui Zaharia Boila, in curs de aparitie la Editura Biblioteca Apostrof. (Radu Constantinescu)





Trenul special



Am incremenit: Ce? Cum? Ce ultimat, ce nota?



– Nota prin care Consiliul National Roman pretinde guvernului maghiar sa-i transfere puterea adica “potestatea publica” in cele 23 comitate locuite de romani.



Am inghetat. 23 de comitate! Mi-am dat seama la repezeala ca predarea unui asemenea act poate avea consecinte funeste pentru ambasadori. Am incercat sa evadez, dar Erdeli mi-a spus:



– Stai, mai baiete, si asteapta-ma, ca plecam impreuna.



“Impreuna”? zice… Nu-mi suradea deloc o astfel de perspectiva. Impreuna poate la esafod, poate la inchisoare.



In acel moment, un tanar cu par buclat, brunet, s-a apropiat de noi, salutandu-ma jovial:



– Servus, Zaharie, ce faci pe aici?



Era prietenul meu Ernest Marton, pana mai ieri secretarul comisarului guvernial de la Tarnaveni, dar de vreo cateva zile membru fruntas al partidului radical al lui JA!szi. (In acele momente tulburi, metamorfozele politice se succedau cu rapiditate.)



– Domnule ministru, dati-mi voie sa-l recomand pe prietenul meu, gazetarul Ernest Marton, acum desigur stalpul puterii.



Marton, afland cui i-a fost prezentat, a fost extrem de entuziasmat:



– Excelenta, sunt fericit ca va cunosc. Citesc in ziare ca Excelenta Voastra jucati un rol istoric.



– Istoric, istoric, intervin eu, dar care ne poate costa scump.



– Cum asta? ma intreaba Marton.



– Fa-ti si tu idee. In momentul acesta domnul Erdeli este inca cetatean maghiar si dumnealui se gaseste aici ca sa inmaneze o nota ultimativa guvernului ungar.



Dar Marton nu s-a speriat catusi de putin de aceasta ciudata situatie si nu vedea atat de in negru situatia:



– Nu gasesc nimic extraordinar in aceasta misiune. Acum, cand cehii pretind 19 comitate, este foarte natural ca romanii sa puna mana pe Ardeal. Acum pendulele lui Clio se invart cu iuteala fulgerului.



Intre timp a aparut ministrul JA!szi care a venit ata la Erdeli, a preluat plicul, a schimbat cateva cuvinte, apoi s-a intors in sala de consiliu. Ramasi in trei, am inceput sa combinam asupra evenimentului, care, fara indoiala, va fi pe larg comentat maine in toate ziarele. Eu continuam sa fiu ingrijorat….



Intr-un tarziu, Jaszi a iesit din sala consiliului si s-a indreptat din nou spre Erdeli, caruia i-a comunicat ceva si apoi i-a strans mana amical. Erdeli s-a intors spre noi:



– Vom discuta in continuare la Arad asupra notei ultimative. Maine seara la ora 8 plecam la Arad.



Marturisesc sincer ca la aceasta intorsatura pe care au luat-o evenimentele nu ma asteptam catusi de putin. Eu asa stiam, sau cel putin imi inchipuiam, ca, dupa o nota ultimativa, de obicei se dezlantuie ostilitatile. Si acum, in loc de razboi, ne punem la taifas, “discutam”. Haidem deci la Arad…



Mi-am adus aminte ca plecarea trebuia sa fie la ora 8 seara. Pe la ora 7, deci, am plecat de la hotel la gara impreuna cu prietenul meu Ernest. La gara, hamalul caruia i-am incredintat bagajele ne-a comunicat ca trenul spre Arad a plecat deja pe la ora 6,30, deci am intarziat binisor. Am iesit pe peron intentionand sa luam informatii asupra mersului trenurilor. Cum am iesit, am dat cu ochii de o garnitura trasa pe linia intaia, constand numai din vagoane de dormit, restaurant si vagon-salon.Trenul era luminat a giorno. Ii spun lui Ernest:



– Ce ai zice sa avem la dispozitie un asemenea vehicol?



– Pai, ce sa zic, ca am fi in tara lui Harun al Rasid.



Il intreb pe portar, care ne mustra cu privirea:



– Ce tren este acesta?



– Trenul special care pleaca cu delegatia ministeriala la Arad.



Am priceput fulgerator situatia. Marton la fel, caci mi-a zambit.



– Mai, dar prosti mai suntem!



– Prosti si neumblati in lume.



– Ba neumblati in de-ale revolutiilor.



Fara sa mai scoatem o vorba am lasat ca hamalul sa duca bagajele noastre in sala de asteptare. Peste putin timp am chemat alt hamal, caruia i-am poruncit pe un ton mai energic si degajat:



– Du bagajele noastre la trenul special ministerial care pleaca la Arad.



– Am inteles Mariile Voastre, a replicat hamalul cu mult respect.



Cand ne-am apropiat de tren au aparut doi indivizi:



– Unde vor domnii?



– Sunt secretarul domnului ministru Erdeli, le-am raspuns. (In sfarsit, am nimerit tonul adecvat imprejurarilor speciale.)



– Poftiti, domnilor, acesta este vagonul dlui ministru Erdeli.



Ne-a oprit in fata unui vagon-salon in usa caruia ne-a primit insotitorul. Vagonul-salon consta dintr-un compartiment de dormit luxos, o sufragerie cu masa si jilturi, apoi alte doua compartimente de dormit si un compartiment de clasa. Insotitorul ne-a intrebat:



– Doresc domnii sa le servesc cina?



Un moment de nedumerire si uluiala din partea noastra. Ne obisnuiam cam greu cu domnia. Dar pe urma ma regasesc:



– Asteptam sa soseasca si Excelenta Sa si apoi vom vedea.



Insotitorul a socotit de bine sa mai completeze informatia:



– Masa vi se ofera din partea ministerului, dar bautura o platesc consumatorii.



– Am inteles, dar noi il asteptam pe domnul ministru.



Peste putin timp s-a populat cu lume. Au venit si gazetari, functionari de la minister, precum si delegati ai Consiliului National Maghiar. Erdeli, sosind, s-a urcat in vagon grabit si cu aerul ca si cand de mic copil nu a calatorit altfel decat in vagon-salon. Cred ca tatal sau, popa greco-catolic in Tatarestii Satmarului, ar fi amutit sa-si vada fiul intrand intr-un tren cu dormitor special, prevazut cu toaleta si baie. Erdeli luase masa acasa si acum, fiind obosit, s-a culcat. Astfel, am comandat masa numai pentru doua persoane. Un meniu destul de bogat fata de imprejurarile speciale: peste prajit, un antricot, un tort, totul stropit cu o butelie de Badacsony plus GiesshA1bel. Nu am calatorit pana atunci – fireste – niciodata in vagon-salon, deci nu ne-am grabit sa ne culcam, ci am dorit sa savuram placerile unei astfel de calatorii. Facand comparatie cu alte trenuri si alti calatori, am constatat ca nici chiar in revolutie nu se masoara cu cantare egale.



Pe la ora 6 trenul a sosit la Arad. La gara, lume multa. Comisarul guvernial Ludovic Varjassy l-a intampinat pe ministrul JA!szi, al carui aderent politic era, de altfel. In plus, Varjassy facea parte din aceeasi loja de francmasoni ca si JA!szi. Ministrul JA!szi s-a urcat in masina cu Varjassy si au plecat in oras.



Dupa ce am coborat din tren, mi-am luat in serios functia de secretar, am explorat terenul, cautand vreo birja. In fata garii erau insirate numeroase vehicole, insa vizitiii imi raspundeau stereotip: “Suntem comandati”. O masina era postata in fata intrarii si, intr-o doara, l-am intrebat pe sofer:



– Dvs. sunteti de asemenea comandat?



– Desigur, mi-a raspuns soferul, il astept pe domnul ministru Erdeli.



Tablou! Ma reped in sala de asteptare si ii spun lui Erdeli:



– Domnule Ministru, poftiti, masina e trasa la scara.



In primul moment, domnul ministru Erdeli a crezut ca glumesc cu dansul, dar pe urma “s-a gasit in domnie”. Sic itur ad astra.



Ajuns la hotel, m-am regasit si eu si ma adresez portarului:



– Apartamentul retinut pentru domnul ministru Erdeli.



Portarul se frange peste tejghea:



– Poftiti, domnilor, cheile, camerele 15, 16, 17.



Domnul ministru Erdeli, complacandu-se in rolul de reprezentant diplomatic, mi-a ordonat pretentios:



– Du-te la Nenea Cicio si avertizeaza-l sa nu indrazneasca sa inceapa sedinta fara mine.



“Nenea Cicio”, adica deputatul Stefan Cicio Pop, era presedintele Consiliului National. Pe acesta trebuia sa-l anunt despre sosirea noastra. Bineinteles, nu pe tonul pe care si l-a permis Erdeli. Aflu de la portarul hotelului adresa lui Cicio Pop. De altfel, la poarta locuintei sale, o pancarta proaspat vopsita anunta: Consiliul National Roman. Cineva ma indreapta spre locuinta particulara a lui Cicio Pop. Am intrat pe o terasa unde o fetita cu boneta rosie diretica. O agraiesc familiar:



– Asculta, fetito, cum as putea vorbi cu domnul presedinte Stefan Cicio Pop?



Fetita mi-a zambit si mi-a replicat degajata:



– Tata doarme inca, fiindca s-a culcat de abia la ora 4 dimineata.



– Iertati-ma, domnisoara, dati-mi voie sa ma prezint: sunt Zaharia Boila, secretarul domnului ministru Erdeli.



– Am sa-l anunt pe tata.



– Va rog sa nu-l treziti pentru atata treaba.



– O, ba da, tata va asteapta.





* Fragment din volumul Memorii de Zaharia Boila, in curs de aparitie la Editura Biblioteca Apostrof