“Peregrinari universitare europene” este o carte
care uneste univesitatea româneasca cu alte universitati europene
(Berlin-Est, Viena, Padova, Paris IV – Sorbona si Udine) si
prestatiile stiintifice cu oameni si evenimente din 1954 pâna
astazi. Autorul, Alexandru Niculescu (n. 1928, Craiova), este
profesor emerit al Universitatii din Udine si, de cativa ani,
profesor asociat al Universitatii din
Bucuresti.
Continuam
publicarea de fragmente din aceasta carte.
Padova
(1965-1971)
Totul a inceput –
asa cum am aratat mai inainte – in vara anului 1964, intr-o cafenea
vieneza din Schwarzenberger-Platz. Acolo, prietenul meu Lorenzo
Renzi mi-a adus la cunostinta un fapt, pentru mine, atunci, lipsit
de insemnatate: la Padova, la Universitate, incetase din viata, de
putina vreme, Alexandrina Mititelu (1886-1964), profesoara
(incaricata) de limba si literatura româna – iar profesorul
Carlo Tagliavini, celebrul “glottolog”, bun cunoscator al limbii
române, asigura – printr-o suplinire temporara – continuarea
cursurilor. Se cauta un inlocuitor. Eram la Viena, cu tot ceea ce
insemna fastul si gloria imperiala trecuta a Austriei-Felix. Padova
era, pentru mine, un simplu nume de oras italian de provincie. Dar
interlocutorul meu imi adreseaza o intrebare simpla: “Nu ai vrea tu
sa iei acest post de incaricato?” Ce inger divin s-a pogorat
in fiinta mea, in acea clipa, indemnandu-ma a-i raspunde: “Da!”?
Acest inger inspirat si acest raspuns pozitiv au schimbat cursul
vietii si al activitatii mele, au rectificat pregatirea mea
profesionala si au indreptat catre orizonturi mie, pe atunci,
necunoscute, ideile si chiar trairea mea spirituala.
Nu stiam atunci ca,
acceptand “transferul” de la Viena la Padova nu treceam de la o
Universitate la alta, ci deveneam eu insumi altul: un profesor cu o
formatie filologica in Italia!
Ma gaseam atunci in
perioada fasta – despre care am vorbit – a prestatiilor mele
vieneze. Romanisches Institut imi aducea din ce in ce mai
multi studenti, iar eu eram tot mai cunoscut. “Scoala” de
romanistica de la Viena era la zenit, unanim apreciata. Un activ
colectiv de romanisti cunoscatori ai limbii si culturii românesti
se intemeiase!
Acum, insa, Padova
aparea la orizontul vietii mele (universitare).
La Padova am ajuns
intr-o toamna tarzie – noiembrie – a anului 1965. Iata-ma deci in
Italia antica, in urbea intemeiata de miticul Antenore, erou
troian, in sec. XII a.Chr. Avusesem grija sa-l avertizez pe
prietenul Renzi ca merg la Padova. De asta data ca sa raman acolo
pentru mai multa vreme.
Padova, in fapt de
seara. La sosire am aflat ca mi se atribuise o gazduire temporara
in “foresteria” Universitatii (o garsoniera pusa la dispozitia
profesorilor-oaspeti, in trecere). Vai, vai, ce deziluzie! Din
capitala Austriei sa ajung in orasul de provincie care era Padova;
din luminile bulevardelor vieneze in intunericul strazilor si
“viuzze“-lor padovane – pe care, seara tarziu, mai ales in
vreme de toamna, nu se mai vedea tipenie de om!
Ma inselam insa,
amarnic! In acest nu prea mare oras italian exista o Universitate
(dupa titlul italian Università degli studi) cu un renume
secular binecunoscut (a doua Universitate din Europa, intemeiata in
1222, dupa Bologna, 1195). Acolo, in anii mei, erau profesori Carlo
Tagliavini (care locuia la Bologna), Gianfranco Folena,
Giambattista Pellegrini, Carlo Diano, Margherita Morreale -,
aproape toti, cu renume stiintific.
Mi-a trebuit o buna
perioada de timp ca sa inteleg ca, spre deosebire de Viena, ma
aflam intr-o adevarata cetate universitara, un vast atelier de
creatie stiintifica, raspandit in mai multe cladiri ale acestui
auster oras medieval care ascundea totusi o fervoare intelectuala
nebanuita. In acelasi timp, Padova – ca si Universitatea – erau
dominate de o rigoare catolica omniprezenta, opusa, inca din Evul
Mediu, libertatii de gandire (si de moravuri) din Venetia vecina.
Nu intamplator, Ateneul padovan era destinat unei vieti
universitare severe – intr-un oras-cetate inchis, in care singurele
divertismente erau serbarile goliardice, intre studenti. Dincolo,
la Venetia, domneau arta, luxul, carnavalul, muzica baroca,
petrecerile mondene si comportamentele libertine!
La Padova, in
Universitate, exista, odata cu zorii modernitatii, inca din 1545,
un amfiteatru de disectii anatomice! Vizitatorii cladirii istorice
Il Bo’ il pot vedea, meditand la epoca revoluta in care
Biserica nu admitea fragmentarea chirurgicala a corpului uman. Tot
in Padova se gaseste La Speccola, un turn de observatii
astronomice, din vremurile in care teoriile ecleziastice repudiau,
in numele lui Ptolemeu, revolutia astronomica a lui Copernic si
Galileo (de altfel, intr-o vreme se credea ca in La Speccola
Galileo insusi si-ar fi facut cercetarile celeste). In fine, Padova
este legata, intr-un fel, si de tara noastra. Miron Costin,
cronicarul filopolon, instruit de umanismul italian in colegiul
iezuit din Bar, in Polonia, a mentionat Italia si Padova in
lucrarea sa De neamul Moldovenilor. De Padova este legat si
stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), fratele domnitorului
Serban Cantacuzino (1678-1688) si nepot al lui Constantin
Brancoveanu (domn al Tarii Românesti, 1688-1714) (pe acesta din
urma l-a tradat, provocindu-i detronarea si moartea). Stolnicul
trecuse prin Padova si se inscrisese pentru a studia in
Universitatea din celebrul oras, in anii 1667-1669 (pe atunci,
Padova era, prin Venetia, mai aproape de tarile românesti medievale
decat ne-am putea inchipui).
(…) Sediul meu
era chiar in cladirea principala a Universitatii, denumita Il
Bo’ (“Boul”, dupa numele unei embleme pe care figura capul unui
bovin, probabil de origine medievala), in biblioteca-birou de la
ultimul etaj, acolo unde fusese si sediul seminarului Alexandrinei
Mititelu.
Biblioteca
româneasca din biroul profesoral de la Il Bo’ a fost, pentru
mine, o adevarata comoara! Toate cartile epurate si cenzurate de
comunisti in România oprimata se gaseau, aici, in rafturi, in
editii antebelice complete. Pe langa acestea, biblioteca poseda
carti si reviste românesti din exil (din Spania, din Germania si
din Franta). Acolo am citit, seri si nopti de-a randul, primele
dezvaluiri asupra ororilor de la inchisoarea din Pitesti, facute de
D. Bacu (Madrid, 1952), acolo am citit Dieu est né en exil,
romanul distins cu premiul Goncourt in 1960, al lui Vintila Horia
(1915-1992) si tot in biblioteca (alcatuita foarte probabil de
Alexandrina Mititelu) am luat cunostinta de ultimele volume ale lui
Mircea Eliade, Eug’ne Ionesco, Basil Munteanu, Mihai Niculescu,
precum si de existenta revistelor românesti “Caiete de dor”
(Spania), “Revue des études roumains” (Paris), “Fiinta româneasca”
(München). “BIRE” (Paris) etc. etc. Intram, prin biblioteca
seminariala din Padova, in adevarurile tragice ale tarii mele:
exilul, torturile din inchisoarea de la Pitesti, intelectualii
români refugiati politic in Occident, unde creasera o literatura
româna expurgata de presiuni ideologice si politice comuniste. Ceea
ce mi-a permis sa scriu, mai tarziu, de cele DOU~ Românii in
cultura si sa-i critic pe intelectualii straini – asa-zisi
“prieteni ai României” – care primeau tot felul de onoruri de la
autoritatile din Bucuresti, subordonate partidului comunist. Si se
multumeau cu ele, fara a lua in seama rezistenta culturala
româneasca din Occidentul liber.
De altfel, tot in
biblioteca de la Padova, in ore lungi de singuratate nocturna, am
citit Spovedania unui invins a lui Panait Istrati si
Retour de l’URSS a lui André Gide. Cartile fusesera aduse in
biblioteca de Alexandrina Mititelu, care devenise o activa
reprezentanta a exilului românesc din Italia (despre care, din
pacate, nu exista inca prea multe date).
Nu exagerez
afirmand ca biblioteca seminariala de limba si literatura româna
din Padova a constituit pentru mine o adevarata scoala in
care mi-am format si rectificat cunostintele politice-culturale
românesti. Acolo am descoperit România din afara României supuse
comunismului, acolo mi-a fost rusine pentru intaia oara de a
apartine, prin identitate, României din interiorul granitelor.
Acolo am inteles deosebirea dintre Alexandrina Mititelu si mine: eu
eram “programat” (de Tagliavini, de profesori de stanga precum G.
Folena) sa aduc seminarul din Padova in ograda României oficiale.
Predecesoarea mea ferise invatamantul românei de infectia
comunista, iar eu… Eu ar fi trebuit sa-l fac a se integra in
(atunci) actuala Românie (ceva oarecum asemanator facusem si la
Viena – ceea ce ii adusese protectorului meu, profesorul C. Th.
Gossen, nu o data, suspiciunea de a fi, in ascuns, de partea
comunistilor!).
(…) Activitatea
mea in Universitatea padovana a beneficiat extrem de mult de
prezenta unei personalitati stiintifice exceptionale: profesorul
Gianfranco Folena (1920-1992). Am spus si, cu intentie, ma repet:
pe G. Folena il consider, dupa Al. Rosetti si Iorgu Iordan, unul
dintre maestrii formatiei mele de romanist. (Nu ezit sa-l socotesc
de asemenea drept exemplu demn de urmat, pentru mine, si pe Lorenzo
Renzi.) Am asistat la reuniunile stiintifice pe care profesorul
Folena le tinea in fiecare miercuri dupa-amiaza: un cerc de studii
functionind regulat la care participau asistenti, colaboratori,
studenti merituosi precum si personalitati universitare din Italia
sau din strainatate. Au tinut conferinte, in cadrul acestor
adunari, si specialisti din România: Eta Boeriu, traducatoarea lui
Dante, Petrarca si Boccaccio (primise premiul de traducere al
comunei Monselice), B. Cazacu, Florica Dimitrescu. Printre acestia
m-am prenumarat si eu. Acolo am supus intaia oara discutiei
fragmente din lucrarea dedicata pronumelor de politete in italiana,
care, ulterior, a devenit teza mea de doctorat in România, tiparita
in Italia, la Florenta, sub titlul Strutture pronominali
allocutive di cortesia in italiano (Leo S. Olschki, 1974), cu o
prefata de G. Folena (cartea este dedicata prietenului Lorenzo
Renzi).
(…) Dar Padova a
mai insemnat ceva neprevazut. Dat fiind ca, prin anii ’60,
lingvistica italiana se gasea inca in epoca “glottologiei”
autohtone (Institutul lui Carlo Tagliavini purta titlul de Istituto
di Glottologia), ramanerea in urma a metodologiei si a cercetarilor
era, pentru unul ca mine, care sosea dintr-o tara cu o remarcabila
scoala lingvistica moderna (la care se adauga, in acel timp,
structuralismul, fonologia, lingvistica matematica,
glotto-cronologia etc. – toate de sorginte franceza sau americana),
surprinzatoare, chiar teoretic agresiva. Carlo Tagliavini, G. B.
Pellegrini si colaboratorii lor lucrau cu metode invechite,
ajungand la concluzii si rezultate insuficiente. Perspectivele
metodologice ulterioare le erau necunoscute: acumularea de fapte
ignora sistemul si structurile (G. B. Pellegrini era, in aceasta
privinta, un adevarat exemplu: lucrarile sale – multe si importante
– abunda in descrieri si comparatii de fapte individuale, fara
perspectiva sistematica, in maniera veche a scoalei lingvistice
istorico-comparative).
Se simtea nevoia
unei innoiri – mai ales in randul celor mai (pe atunci) tineri. Si,
de aceea, impreuna cu asistentii lui G. Folena, ai lui Carlo
Tagliavini si ai lui G. B. Pellegrini, la care se adaugau si
studenti de-ai mei, am luat hotararea sa ne intrunim, regulat, si
sa studiem, pagina cu pagina, volumul Syntactic Structures
al lui Noam Chomsky. Intalnirile aveau loc in subsolul unor baruri
de pe langa Universitatea centrala (Il Bo’), unde, impreuna,
incercam sa descifram metoda generativ-transformationala propusa de
Chomsky in primele sale scrieri. Asistau regulat la aceste
discutii-seminar (pentru incepatori) Lorenzo Renzi, Guglielmo
Cinque, Alberto Mioni (astazi, toti, “cattedratici”), Luigi Milone
(filologie romanica, si el, astazi, profesor, alaturi de ceilalti),
precum si alti tineri universitari. Intalnirile noastre
stiintifice, atunci, in 1968-1969, ne-au inlesnit tuturor adeziunea
la Societatea de Lingvistica Italiana (SLI), condusa, de la
Roma, de profesorul Tullio De Mauro, binecunoscutul lingvist, autor
al celebrei Storia linguistica dell’Italia unita si
traducatorul comentator al Cursului de lingvistica generala
al lui Ferdinand de Saussure in limba italiana (traducere
considerata a fi cea mai buna editare a operei). SLI era,
metodologic vorbind, pe pozitii mult mai moderne – carora noi, cei
din Padova, reuseam sa le facem fata, instruiti fiind, in modestele
noastre seminarii de initiere mai sus mentionate (poate ca si din
acest motiv, al pregatirii lingvistice “tehniciste” moderne s-a
acceptat propunerea ca eu sa fiu vicepresedinte al Societatii, un
post onorific, rezervat unui lingvist strain de
Italia).
Fragmente din volumul in pregatire la Editura Logos