Sorbona (1980-1993)
(…) In 1974,
ramasese vacant, ratacit prin sertarele franco-române ale
Ministerului de Externe francez si ale Sorbonei (Paris IV), un post
de profesor “visiting” (in franceza, professeur associe).
Istoria acestui post de profesor, aprobat de Presedintele Frantei
(Georges Pompidou, si, ulterior, Giscard d’Estaing), se pierdea in
timp (fusese creat pentru Alain Guillermou de catre rectorul
Alphonse Dupront, amandoi fosti colegi de liceu si de Universitate
cu Georges Pompidou, amandoi prieteni ai României oficiale,
indiferenti la problemele României reale). Postul, dupa o serie de
triste circumstante (moartea lui Georges Pompidou in 1974) si dupa
pensionarea celor doi profesori (Dupront, Guillermou), ramasese
neocupat. Prin stradaniile laudabile ale ambasadorului român de
atunci (Corneliu Manescu), postul era mentinut, din an in an,
sperandu-se a fi ocupat prin “recrutare” (selectie, in urma unui
concurs “de acte”) de catre un profesor din România. Sau de origine
româna, din strainatate. Bineinteles, valorosi Români din exil au
avut intentia si initiativa de a concura pentru “recrutare”. Din
“RSR” s-au trimis, in egale conditii, trei nume, dintre care unul
era al meu…
(…) Alegerea mea,
la Sorbona, era explicabila. Eram al treilea din “terna”, dar eu
eram singurul care aveam, ca specialitate si ca lucrari, limba
româna si limba italiana! Ceea ce nu se stia la Bucuresti!
Departamentul de româna, la Universitatea Paris Sorbonne – ca si la
alte Universitati franceze, este legat cu limba italiana (UFR
d’Italien et de Roumain). Iar eu eram abilitat pentru amandoua:
absolvisem Facultatea de limba si literatura româna, aveam o
libera docenza, in Italia, un doctorat in romanistica
(italiana) la Bucuresti. “Recrutarea” mea a fost simpla: in juriu
se gaseau italieni precum profesorul Gianfranco Folena, caruia ii
pastram de ani si ani aceeasi stima si prietenie profunda, si
italienisti francezi (care ma cunosteau), profesorii Michel David,
Charles Boulay. Numai profesorul Christian Bec, directorul nou
numit al departamentului, nu auzise de mine.
(…) Prima intalnire
cu Sorbona a avut loc… la aeroport (pe atunci, Orly). Eram asteptat
de unul dintre profesorii Institutului, Charles Boulay, pentru ca,
odata sosit si instalat intr-un hotel (mi se rezervase o camera),
sa luam masa de bun-venit impreuna cu sotia sa si cu profesorul
Gianfranco Folena, pe atunci, si el, professeur associé la
Universitatea Sorbonne – Paris IV. Dar, inca nedezmeticit dupa
aterizare si “intrarea” in aeroport, dupa salutarile profesorului
Boulay (“In sfarsit, ati aparut sain et sauf!“), ma trezesc
luat de brat de “atasatul cultural” al Ambasadei si apostrofat cu
cuvintele “Mergeti cu mine la Ambasada; ne asteapta Ambasadorul”
etc. Am aflat mai tarziu, din spusele profesorului Charles Boulay,
ce se intamplase: “atasatul cultural”, un securist, il “informase”
in prealabil pe profesorul francez care ma astepta, ca “N. vine cu
mine la Ambasada!”. Comentariul ulterior al lui Charles Boulay: “Am
inteles ca sunteti prizonierul lor, la Ambasada…” Asa a fost! Am
fost primit de “ministru” (adica de numarul 2), nu de ambasador, mi
s-a indicat o camera spatioasa unde sa locuiesc si m-au “instalat”
in Ambasada RSR din rue de l’Exposition. Mai mult decat atat: am
fost insotit la administratia Sorbonei, am fost obligat sa indic –
ca adresa personala – adresa Ambasadei, iar salariul… sa-mi fie si
acesta depus tot intr-un cont “franco-român”, controlat de
Ambasada.
(…) La profesorul
Boulay a avut loc, dupa vreo zece zile, o intalnire la care am fost
invitat, impreuna cu profesorul G. Folena, pentru a fi prezentat
directorului Institutului, profesorul Christian Bec. G. Folena era,
pentru ei, o garantie. In fond, eu nu eram un necunoscut: un volum
publicat in Italia, la prestigioasa editura Leo S. Olschki din
Florenta (Strutture pronominali allocutive…) adusese numele
meu in biblioteca si bibliografiile italienistilor
francezi.
Am fost “supus”
atunci – intr-o discutie cu profesorul Bec – la o examinare
amanuntita: biografia mea, planuri de viitor pentru catedra etc. Am
trecut cu bine “probele”: citeam pe fata lui G. Folena satisfactia
de a ma vedea apreciat de catre director. Mi-am dat seama, atunci,
ca acest valoros al meu mentor padovan a fost cel care sustinuse
alegerea mea in postul de profesor asociat de la Sorbona (ceilalti
profesori cunosteau vag unele scrieri de-ale mele de lingvistica
italiana). Altfel spus, drumul meu la Paris trecuse prin
Padova!
(…) S-au mai
intamplat, in acei ani (1982-1984), si alte evenimente in care era
evident amestecata Securitatea. In toamna anului 1982, sosise un
nou Ambasador, bineinteles mare securist, un anume Dumitru Aninoiu
(voi vorbi despre el mai departe). Odata cu venirea lui, prezenta
presanta a Securitatii devenea tot mai evidenta. Si jalnica! Prin
luna mai 1982, a inceput, la Paris, “afacerea Haiducu”. Un
securist-spion economic a fost insarcinat de “centrala” sa devina
killer, sa-i lichideze pe Virgil Tanase, cel care scrisese
un fulminant articol-pamflet contra lui Ceausescu (numindu-l le
premier roi communiste), publicat in revista “Actuel”; si pe
Paul Goma, celebrul opozant anti-Ceausescu. Agentul se numea Matei
Pavel Haiducu: el s-a predat Politiei franceze si a marturisit
totul, acceptand a juca o farsa politica “Centralei” Securitatii de
la Bucuresti si generalului Plesita, in special. Toata aceasta
complicata operatie a fost povestita de Haiducu si a devenit, mai
tarziu, o carte: J’ai refusé de tuer (Plon, 1984). Actiunea
lui Haiducu a avut consecinte politice – si politienesti – deosebit
de grave. Dar nu era singura incercare de asasinat a Securitatii.
In 1977, cu cativa ani in urma, se petrecuse incercarea de a reduce
la tacere, mutiland-o – de catre agenti naimiti de Bucuresti – pe
Monica Lovinescu. Scandalurile luau proportii.
(…) Profitand de
posibilitatea de a tine, in timpul verii, cursuri publice libere in
aula Facultatii de Medicina, am facut, pentru parizienii varstnici
ramasi in oras, expuneri ample despre România – astazi (istorie,
cultura, societate). Nu as putea spune ca nu am avut succes!
Conferintele mele (vreo doua-trei) nu erau supravegheate oficial,
nici de Sorbona, nici de Ambasada (prin lectori). Eu luam acolo, in
fata auditoriului (numeros!) pozitii explicit ostile fata de
regimul din România comunista. Vorbeam deschis despre realitatea
din România lui Ceausescu – si eram ascultat. Experienta din vara,
pentru publicul parizian, a continuat in toamna. Dupa inceperea
anului scolar 1983-1984, am organizat, in seminarul meu pentru
persoane de “varsta a treia” (inscrise, regulat, la Sorbona) alte
cicluri de conferinte despre România. Nimic mai nevinovat pentru
administratia Sorbonei! Dar eu invitam sa vorbeasca celor prezenti
o serie de reprezentanti de frunte ai exilului românesc. M-a
sprijinit in aceasta actiune Mihnea Berindei – si, intr-o buna
masura, Adrian, fiul meu. Am invitat atunci la Sorbona sa tina
conferinte in fata auditoriului francez – pe langa cei doi
colaboratori, refugiati politici români (Matei Cazacu, Anca
Dumitrescu) – personalitati de vaza ale exilului românesc sau
profesori francezi care cunosteau bine România si puteau spune
adevarul. Trebuia spus adevarul la o catedra universitara, in
Franta libertatilor, despre regimul Ceausescu! Au luat cuvantul
atunci, in dupa-amieze linistite de sambata, intelectuali activi ai
exilului militant românesc, alaturi de care sa gaseau si Francezi
care cunosteau tara noastra: Vlad Georgescu, directorul “Europei
libere”, profesorul Cicerone Poghirc, profesorul Jean Gouillard
(bizantinolog), astazi, toti, decedati, precum si doamnele
Catherine Durandin (profesoara la INALCO), Nicoleta Franck
(publicist), Marie-France Ionesco si, bineinteles, in repetate
randuri, Mihnea Berindei. O conferinta a fost tinuta de Cicerone
Ionitoiu, expunand pe larg suferintele detinutilor politici români
– printre care se prenumara si el. Nu o data, prezenta deosebita a
unui invitat ii aducea in sala pe Monica Lovinescu si pe Virgil
Ierunca! Mihnea Berindei – imi aduc aminte – pleca uneori
precipitat din sala de curs pentru a vorbi la telefon cu familia
vreunui disident român arestat la Bucuresti (unul dintre acestia,
mi se pare, era Radu Filipescu). Participantii erau si ei extrem de
interesati de ceea ce auzeau (unii dintre ei s-au inscris la aceste
cursuri doi-trei ani la rind!). Li se infatisa alta Românie, cea
adevarata, cea oprimata.
Bineinteles, toata
aceasta serie de cursuri destinate celor ce aveau “le troisi’me
âge” se desfasura excluzandu-i total pe lectorii oficiali
trimisi de România (cred ca ei nici nu aveau habar de ceea ce se
petrecea sambata in Institut! Eu invatasem procedeul de la prof.
Emil Turdeanu). Si cu atat mai mult Ambasada!
Eram satisfacut de
actiunea mea universitara. In sfarsit, dupa ani si ani de supusa
ascultare a propagandei comuniste românesti, se auzea, in Sorbona,
vocea opozitiei democratice – in exil. Era usor de constatat ca,
din pacate, in Franta nici oficial-politic (regim de dreapta,
gaulle-ist!), nici in invatamant, in predarea limbii române in
Universitati, nu se manifesta vreo opozitie fata de regimul din
România, nici vreun act de solidaritate cu dramele Românilor din
tara. Urmand aceeasi atitudine, nici Alphonse Dupront, nici Alain
Guillermou, nici alti profesori de româna mai in varsta nu
avusesera curajul de a vorbi “de rau” România comunista
(chiar mai mult, la un colocviu oficial despre Eminescu, tinut prin
1978, inainte de venirea mea la Paris, cei doi profesori mai sus
citati i-au… alungat din sala pe exilatii români, ca sa nu se
“supere” Ambasada “RSR”). Numai Catherine Durandin, noua titulara a
catedrei de la INALCO, a avut – cea dintii – initiativa unor
prezentari critice ale situatiei din România sub
Ceausescu.
(…) In orice caz,
Sorbona “cu mine”, atunci, nu mai era Sorbona oficiala! Iar eu… Eu
aveam inca pasaport oficial românesc! Scriind azi aceste
randuri nu-mi pot retine gandul: duplicitate à la roumaine!
Dar, de data aceasta, pusa in slujba unei cauze juste. Aveam
sentimentul ca, asa, atat de putin, imi facusem si eu datoria…
Ajutat, bineinteles, si de personalitati din exil.
(…) Venirea lui D.
Aninoiu nu a fost un eveniment oarecare. Mai intai, mi s-a atras
atentia (de catre atasatul cultural) ca “tovarasul ambasador
trebuie ascultat cu atentie sporita”, ca “el este seful” etc. etc.
En clair, prin Aninoiu vorbea Securitatea! (Bietul Manescu,
in vremea dinaintea plecarii era luat in ras de functionarii
Ambasadei. Cu mine a avut relatii corecte. As spune chiar ca,
inainte de a pleca din Paris, m-a chemat la el si, prin semne, mi-a
indicat “sa raman”! Nu uit al sau deget aratator izbind biroul de
ambasador: “Dumneata, aici…”)
Pe Aninoiu il
intalnisem – ca ambasador – fugitiv, la Viena: asistase (ca sa ma
spioneze, sa asculte ce spuneam…), la Universitatea din Salzburg,
unde eram invitat sa tin o conferinta de specialitate. Aninoiu
veghea!
La Paris, m-a
“recunoscut”! Imi adresa – cand ma intalnea – un salut
condescendent (desi eu nu mai locuiam de mult in localul Ambasadei)
– spre surprinderea celor ce-l insoteau.
Dar, iata, primul
incident a aparut curand dupa venirea lui Aninoiu. Intr-o buna
dimineata, postul de radio France Info anunta ca, la Ambasada
României, un om s-a aruncat pe fereastra, injunghiat cu un cutit in
spate! Bineinteles, Românii din exil (Cicerone Ionitoiu, in primul
rand) au alergat de indata, sperand ca pot interveni in nenorocire.
Nicidecum! Securistii din Ambasada trasesera cadavrul in interiorul
curtii consulatului si nu permiteau nimanui sa intre si sa vada
corpul neinsufletit. Politia franceza insasi a fost respinsa – in
baza exteritorialitatii oficiilor diplomatice. Explicatia
“oficiala”: o sinucidere.
Era intr-o zi de
duminica, 1 aprilie 1984. In Paris incepuse a circula o gluma:
Românii se sinucid implantandu-si un cutit in spate! Enigma
ramanea, dar nu a durat mult. Pana atunci crima din Ambasada se
rasfrangea si asupra noastra, in Universitatea Sorbonne – Paris IV,
unde profesori si studenti imi puneau tot felul de intrebari
legitime (eu eram inca in raporturi cu Ambasada). Ulterior, s-a
aflat adevarul: tanarul inginer (se numea, parca, Iosif Nicolae),
inainte de a pleca din Paris acasa, la Bucuresti, fusese contactat
de serviciile speciale franceze care ii promisesera azilul politic
(in schimbul furnizarii de informatii). El a facut imprudenta de a
nu pastra secretul si – dupa o fuga prin culoarele Ambasadei, cand
reusise a deschide fereastra ca sa se arunce in strada – a fost
injunghiat cu salbaticie. Gestul disperat i-a fost
fatal…
Am inteles atunci
ca ceea ce se intamplase era consecinta dura a instaurarii
securistului-sef, colonelul D. Aninoiu ca ambasador. Oficiul
diplomatic “RSR” intra sub auspiciile directe ale Securitatii.
“Perdelele” diplomatice cazusera odata cu plecarea lui Corneliu
Manescu. Scandalurile luau proportii.
(…) Imi aduc aminte
si acum de momentul cand am decis sa merg la Grand Palais. Am ajuns
in biroul directorului, prof. Christian Bec. Emotionat, i-am spus,
clar, ca “nu se mai poate!”. Trebuie sa trec dincolo de baricadele
comuniste ale Ambasadei, sub protectia serviciilor OFPRA ale
Ministerului de Interne francez.
M-a inteles de asta
data (poate ca si surescitarea mea il convinsese) si mi-a promis ca
ma va sprijini, dindu-mi recomandarile utile (dar nu neaparat
necesare!). In aceste conditii, am avut, peste cateva zile, una a
lui, alta a profesorului Charles Boulay. La acestea s-au adaugat
alte scrisori de recomandare. Cea mai cald favorabila era cea a
regretatului hispanist Maurice Molho, o eminenta personalitate
stiintifica internationala, precum au fost si interventiile scrise
ale unor participanti la cursurile de sambata pentru “varsta a
treia”. O recomandare a lui Mihnea Berindei, considerat pe atunci
ca un fel de “consilier” al administratiei franceze pentru România,
mi-a fost ceruta chiar de OFPRA. Aveam deci cinci
recomandari – laudative -, garantii in favoarea azilului meu
politic.
Inarmat cu aceste
scrisori de recomandare am luat calea spre OFPRA – un drum de
unul singur. Eram singur: cu viata mea de pana acum si cariera
mea universitara – dar… cu fiul meu, curajos refugiat politic in
Franta, cu sotia mea, ostatica in România. Purtam cu mine, in
constiinta, toata povara existentei mele. Era in luna iunie 1985.
Scrisesem, in prealabil, o (dupa mine, frumoasa si, mai ales,
sincera) scrisoare de demisie din Universitatea Bucuresti (am
aflat, ulterior, ca scrisoarea devenise un act de acuzare si de
insulte prin bunavointa unora dintre fostii mei colegi). O
scrisoare pusa pe hartie, as spune, cu durere. Paraseam 35 de ani
de Universitate: intrasem, preparator, in ianuarie 1950, ieseam,
demisionind, in iunie 1985. Ii adaug, la aceasta, pe colegi. pe
prieteni, pe studentii (si pe doctoranzii) mei – bineinteles, pe
toate rudele mele pe care – cu imensa parere de rau – trebuia sa-i
parasesc sine die. Abandonasem tot trecutul meu la 57 de
ani.
Toate acestea imi
treceau prin gand si se transformau in fapta pe cand ma indreptam
spre Porte de la Villette, spre OFPRA, pentru a cere sa mi se
acorde azil politic. Presiunile securiste ale Ambasadei RSR ma
constrangeau a recurge la acest grav act al vietii mele. In pericol
ramasese Florica, sotia mea, in România.
(…) Am avut
norocul sa o intalnesc, la OFPRA, pe doamna Francine Petrulian,
fiica profesorului universitar Gheorghe Strat, jurist de renume,
mort in inchisoare la Sighet. In mainile ei mi-am lasat cererea de
azil politic, recomandarile si pasaportul oficial românesc. Urma sa
astept rezultatul… Mi-a sosit in cateva zile – semn ca problemele
mele politice si de siguranta nationala franceza erau clare –
impreuna cu o scrisoare a directorului Oficiului (OFPRA) in care
imi dorea “sa prelungesc” sederea mea in Franta, in tara unde “stiu
ca dumneavoastra contati pe multi prieteni” etc. etc. – aproband
intru totul iesirea mea definitiva din “lagarul opresiv” al
comunismului… (Bineinteles, se intemeia pe scrisorile de
recomandare ale profesorilor de la Sorbona, ale Francezilor care ma
cunosteau si chiar ale comunitatii exilatilor români, prin Mihnea
Berindei.)
In 13 iunie 1985
aveam documente de refugiat politic in Franta, ocrotit de Statul
francez! Nationalitatea mea ramanea insa cea româneasca. Nu aveam
nevoie, nici nu-mi doream sa renunt la aceasta – abstracta! –
legatura cu România, la care nu am renuntat niciodata.
Si totusi…
“Cordonul ombilical” cu România lui Ceausescu – dar si cu toti cei
dragi ai mei – se rupsese. Eram “refugiat politic” in Franta, ca si
fiul meu, iar viata lua alt curs. Primul care s-a bucurat a fost
fiul meu – dar o licarire trista trecea prin ochii sai (si ai mei)
la gandul ca, undeva, departe, mama lui, sotia mea de zeci de ani
ramasese ostatica in România. Incepea, pentru mine, alta campanie:
eliberarea sotiei mele – sau cum se spunea atunci, actiunea pentru
“reintregirea familiei”.
(…) In aceeasi zi
de 13 iunie, in limbaj “codat”, i-am comunicat sotiei mele, la
telefon, rezultatul (“Am cumparat dictionarele pe care mi le-ai
cerut“). 13 iunie: ziua Sf. Anton de Padova.
Fragmente din volumul in pregatire la Editura Logos