Iata cum aprecia, in prefata sa la cele trei volume de “Pagini de jurnal”, acad. Dan Grigorescu aceasta aparitie a Editurii Noul Orfeu: “Jurnalul e o aparitie binevenita. El ne ajuta sa-l redescoperim pe unul dintre constructorii cei mai devotati ai culturii noastre din secolul trecut, cand in Romania s-a cladit o mare cultura. Pe cel care se odihneste intr-un mormant modest, in umbra Voronetului, in preajma tuturor monumentelor de veche cultura romaneasca, pentru cunoasterea carora, in imprejurari vitrege (aflate, de asemenea, in paginile Jurnalului), el a facut atat de mult”.
Aceleasi cuvinte se pot muta si asupra celorlalte volume de memorii ale marelui intelectual care a fost Petru Comarnescu.
Luni, 9 iulie 1962
Azi, luni, am fost de dimineata cu generalul medic Leonida Alexiu la Spitalul Militar Central, spre a vedea, in sfarsit, bustul in bronz facut de Brancusi, in 1912, generalului doctor Carol Davilla. E frumos asezat bustul, pe un soclu de piatra, dar tratarea este cam academica (chipiu, decoratii, manta), numai barbetele fiind modelate impresionist. Personajul pare mai tanar decat in statuia lui Karl Storck din fata facultatii de medicina, are agerime – adica privire adanca si zambet tineresc. Totusi, a fost o mica dezamagire, fiind vorba de Brancusi, care nici nu si-a semnat opera, dar care dateaza din 1912, deci dupa Cumintenia Pamantului si cu doi ani mai inainte de Rugaciunea. Povestea ce mi-a spus-o Brancusi in 1937, ca militarii ar fi retezat bratele bustului, nu pare adevarata. Brancusi avea obiceiul sa intretina mistere si controverse in jurul lucrarilor sale. Poate ca, initial, bustul sa fi fost lucrat in piatra, cu partea de sus a bratelor adusa pana in dreptul liniei inferioare a bustului, iar atunci sau in orice caz inainte de turnarea in bronz (mentionata pe bust de turnatoria Rascanu, 1912) sa se fi eliminat cate o portiune laterala. In orice caz, asa cum arata acum bustul, nu pare ciopartit si conturul este chiar ingenios facut. Ramane sa vad din nou reproducerea din cartea lui Christian Zervos.
Cu acest prilej, doctorul Alexiu a pus sa mi se faca electrocardiograma si sa mi se ia tensiunea (15 cu 9). E un om indatoritor si prietenos acest medic priceput si cu prestigiu, care ne-a ingrijit familia si mai ales pe Ana multi ani. Am capatat un exemplar din Joc secund de Ion Barbu, pe care cred ca Titus Popovici mi l-a luat. Ma exprim prost: exemplarul trimis de autor, in 1930, in SUA, unde eram la studii, mi-a fost luat, adica imprumutat si nerestituit cred de Titus Popovici. Regret acest fapt, deoarece exemplarul acela avusese dedicatia: “lui P.C. cu dor sa sece Atlantica, Ion Barbu”. Pe atunci eram in termeni buni, mai ales cand scrisesem paginile culturale de la “Politica” si “Ultima ora”, 1926-1929, dar ulterior ne-am racit pentru ca marele poet si matematician era un egocentric rautacios si violent, cu multe sminteli (a devenit si legionar, regretand apoi si cautand sa repare gresala).
Pe la doua am fost la Editura Muzicala, unde trebuie sa ma razboiesc cu N. Barbu, directorul actual (loctiitor) pentru a capata ceva bani de pe urma tiparirii editiei a doua a cartii George Niculescu-Basu, Amintirile unui artist de opera. Cartea aceasta voluminoasa am scris-o eu, pe baza unei carti mai vechi a lui Basu si pe baza unor indelungate convorbiri si incitari ca sa completeze datele. La prima edite am primit vreo zece mii de lei, in 1957, dar pentru a nu lua din banii lui Basu si ai aprigei si hraparetei sale sotii, am fost categorisit ca ingrijitor de editie si nu prelucrator sau stilizator, asa ca acum, formal, sunt dificultati si editura nu vrea sa-mi plateasca nimic. Basu ia pentru editia a II-a 70.000 lei, iar eu nimic, desi eu am scris-o si alcatuit-o, dupa cum stiu toti de la editura, in frunte cu N. Barbu si cu Ion Dumitrescu, presedintele Compozitorilor. Nu ma las, pentru ca dreptatea e cu mine, iar daca legal nu s-a precizat cum se cuvenea colaborarea mea anonima, dar foarte reala, voi cere revizuirea incadrarii sau categorisirii operatiei intreprinse de mine.
Ce prost am fost atunci ca am acceptat rugamintile, chiar ale lui Barbu, de a scrie si pune la punct aceasta carte! Facusem acelasi lucru pentru memoriile lui Niculescu-Buzau, acestea mai scurte, si s-a tinut de capul meu sa ajut la elaborarea cartii lui Niculescu-Basu. Am acceptat, am incasat zece mii de lei, dar aceasta mi-a luat timp mult, facandu-ma sa renut sau sa aman redactarea unor carti originale ale mele (romanul cu Luchian si eseurile despre teatru) pentru care aveam contract. Am amanat acestea pentru cartea lui Basu, ca apoi sa mi se anuleze contractele de catre Petre Dumitriu si astfel sa pierd doua mari prilejuri de realizare proprie! Ei, dar nu e singura prostie si singurul ghinion al carierei mele!
Intrerup pentru a ma duce la Cuclin, compozitorul, unde vreau sa revad un cap de Brancusi si sa ascult o simfonie executata in provincie si inregistrata la magnetofon.
Ora 10.30 seara. Revin de la sotii Cuclin, unde am ascultat “Simfonia a IX-a” a lui Dimitrie Cuclin, inregistrata la concertul simfonic al orchestrei din Arad. Concertul s-a tinut la 19 mai a.c. sub conducerea lui N. Branzeu, care a dirijat vreo 4 simfonii din cele 16 sau 17 compuse de acest laborios urmas al Scholei Cantorum. Simfonia a IX-a nu are finetea celei de a XIII-a (dupa un tropar bizantin si rasunand ca niste colinde prelucrate de Mozart, dar aici apar o seama de motive folclorice romanesti, dezvoltate simfonic si nu rapsodic). Este singura simfonie in care Cuclin foloseste direct motivele folclorice, pe cand in altele creeaza motive in sensul sau stilul folclorului nostru, dar motivele fiind ale lui. Dureaza o ora si cinci minute executarea acestei simfonii, prescurtata cu vreo 20 de minute de catre cei de la Arad. A fost un mare efort pentru o orchestra simfonica din provincie si ce am auzit la magnetofon mi-a oferit o idee despre ceea ce ar fi real in creatia lui Cuclin.
E un mare simfonist Dimitrie Cuclin, poate cel mai bogat si mai priceput, in afara de Enescu. Sigur, e depasit de muzica noua, contemporana, de Enescu cel de dupa “Oedip” si de Bartok, dar mie, unul, imi face placere sa ascult si lucruri mai vechi, cand sunt valoroase.
Ce tarie la batranul compozitor in varsta de 77 de ani (nascut la Galati in 1885) si la sotia sa, pictorita, desenatoare de covoare si consoarta model. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns discutia prealabila, apoi comentariile despre Brancusi (capul de copil l-au primit prin 1932, in dar, de la sculptor) si ascultarea simfoniei – Cuclin s-a apucat sa-mi citeasca prima parte dintr-un dialog intre Socrate, Platon si Aristoteles, printre care se amesteca si vocile-umbre ale lui Origene, Newton, Spinoza, Gustave le Bon, Einstein etc., ba si Cuclin insusi, care rezolva, punandu-i in cofa, problema celor doua infinituri! Ca si in dialogurile lui Mihalache Dragomirescu, de care se radea acum vreo patruzeci de ani, tot cu Platon si Socrate pusi sa faca glume nesarate si aluzii la literatura actuala pe atunci, la fel si Cuclin e nesarat in partile glumete, dar nu si in partile unde ataca problemele mai grave, de ordin filozofic. Pentru varsta lui, e un record de memorie sa pui in gura atator filozofi si oamenii de stiinta si unele idei sau maxime juste – fara a mai cerceta tratate sau carti. Jucarie de diletant ager, din care am ascultat doar o parte, desi Cuclin ar fi vrut sa-mi citeasca tot ce a scris in cateva zile.
* Fragment din volumul Memorii V, in curs de aparitie la Editura Noul Orfeu