Amintiri despre Regele Carol I
Editate după volumele de memorii consemnate de Mite Kremnitz și cu o introducere de Sidney Whitman
Meteor Publishing
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu.
Cartea de față este o editare prescurtată a volumului cu titlul original in limba germană „Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen” („Din viata Regelui Carol I al României. Însemnările unui martor ocular”), ce contine memorii ale regelui redactate de scriitoarea Mite Kremnitz. Volumul înfățisează biografia si personalitatea acestuia și descrie evenimentele principale (de la naștere până în anul 1899) petrecute în viața lui și a poporului căruia i-a devenit monarh în 1881. A fost editat de Sidney Whitman în 1899, ca „o lucrare pe care orice om politic ar trebui s-o consulte dacă nu dorește să rămână în necunostință de cauză în privința multor aspecte din istoria politică a vremurilor noastre și mai ales din istoria Chestiunii Orientale”. Este un document istoric de mare interes, care conține, printre altele, scrisori importante din partea prințului Bismarck, împăratului Wilhelm, împăratului Frederick, țarului Rusiei, împărătesei Victoria și Napoleon al III lea. Publicând-o în vremea în care regele era pe tronul țării pe care o slujea cu iubire și devotament, editorul cărții mărturisește: „Dacă am insistat oarecum pe îndelete asupra caracteristicilor personale ale regelui și a metodelor lui politice, am făcut-o pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă ce fel de om este și astfel să-și facă o idee clară despre cauză și efect atunci când apreciază felul în care aparent imposibilul s-a dezvoltat în realitate. Lucrul acesta pare cu atât mai necesar, cu cât Amintirile… în sine – într-o măsură mai mare un jurnal decât o biografie – sunt concepute într-un spirit de rară imparțialitate. Mai cu seamă scrisorile adresate regelui de către tatal său – care ne oferă ocazia de a descoperi o relație fermecătoare între tată și fiu – fac cinste spiritului neînfricat al celui din urmă prin publicarea lor, iar franchețea cu care sunt prezentate situațiile cele mai dureroase nu pot să nu atragă simpatia și respectul cititorului. Ba chiar cartea conține pasaje pe care mulți narcisiști ar evita să le publice. Dar tocmai aceasta îi imprimă pecetea neprețuită a adevărului, lăsând în același timp cititorului libertatea totală de a-și formula propriile lui judecăți.”
Iată câteva „amintiri”:
„…se spune despre regele Carol că este ferm convins că maximele pe care s-a străduit să le pună în practică sunt singurele posibile prin care o monarhie clădită pe baze democratice poate spera să existe în epoca noastră. El încearcă însă, în mod vădit, să pună pe seama principiilor ceea ce, cel puțin în acest caz, se datorează probabil în mare măsură darurilor intuitive ale unei personalități extraordinare.
Maximele sunt niște instrumente foarte utile, totuși nu înseamnă totul. Oare nu chiar Immanuel Kant a recunoscut că, în decursul lungii sale experiențe de tutore, n-a fost niciodată în stare să aplice cu succes în practică acele precepte pe care se bazează lucrarea sa Despre pedagogie? În același timp, multe dintre dificultățile rezolvate cu succes de regele României au fost de o asemenea natură încât n-ar fi fost niciodată suficientă aplicarea banală a preceptelor sau maximelor.
Printre acestea pot fi citate crizele acute care au fost, la răstimpuri, produse de nemilosul război dintre partidele din România. Astfel, în timpul războiului franco-german, când simpatiile românilor au fost aproape unanim de partea Franței, poziția regelui a fost foarte dificilă.
Ostilitatea dușmănoasă pe care a întâlnit-o în zilele acelea i-a pus răbdarea la încercare, ba chiar a atras după sine o amenințare cu abdicarea. O fire mai slabă și-ar fi părăsit postul. Apoi, în 1888, când o răscoală țărănească provocată de intrigi de partid părea să amenințe rezultatele multor ani de trudă, până și oameni de stat cu multă experiență au sugerat că era posibil ca dinastia Hohenzollem să nu mai reziste încă șase luni.
Regele a fost sfătuit să folosească forța armată împotriva răsculaților, dar el a refuzat, a demis guvernul și a chemat opoziția la putere, iar evenimentele ulterioare au dovedit că decizia lui fusese cea bună. Dar, de departe, criza cea mai mare a domniei lui, și, în același timp, cel mai important test al temerității și inteligenței sale politice, le-a provocat situația deosebit de dificilă a României în timpul Războiului Ruso-Turc din 1877; în acest caz, miza a fost, într-adevăr, însăși existența României. Situația poate fi citită printre rânduri în volumul de față.
În baza unei convenții, regele le permisese rușilor să treacă prin România, dar aceștia declinaseră o alianță acceptabilă pe care o doreau românii. Când situația din Bulgaria a început să se agraveze pentru ei, rușii au dorit să apeleze la trupele românești care erau staționate pe malurile Dunării. Regele, pe atunci domnitorul Carol, cu instinct de soldat – iar în acest caz, mai degrabă cu cel de politician vizionar –, ardea de dorința ca România să participe la lupte, însă s-a luat hotărârea ca țara să intre în război doar ca putere beligerantă independentă.
De aceea a refuzat să ofere ajutorul solicitat – apoi l-a refuzat din nou, în ciuda pericolului grav pe care l-ar fi putut reprezenta pentru România și, mai presus de toate, pentru el însuși, resentimentele rusești. Între timp, rușii au fost înfrânți în bătăliile din jurul Plevnei; domnitorul Carol nu li s-a alăturat nici acum, fără să-i refuze în mod direct, ci recurgând la o tărăgănare, care aproape că i-a scos din minți pe ruși…”