Hillary Rodham Clinton
Decizii dificile
Editura RAO
Au început în această săptămână alegerile preliminare din Statele Unite ale Americii care vor duce la toamnă, după un îndelungat și complicat proces electoral, la schimbarea președintelui. Printre candidații partidului democrat, cu mari șanse de a obține nominalizarea, se află Hillary Rodham Clinton. Hillary Rodham Clinton a fost secretar de stat al SUA din 2009 până în 2013, după ce a petrecut aproape patru decenii în domeniul serviciilor publice ca avocat, primă-doamnă și senator. Este autoarea mai multor cărți de succes.
Pasionaților de istorie recentă, celor interesați de personalitățile remarcabile de pe scena politică a lumii, le oferim câteva fragmente din cartea de memorii care tocmai a apărut în traducere românească.
„La cinci zile după alegeri era o după-amiază liniștită de duminică, ce ne oferea șansa perfectă să ne relaxăm. Aerul de toamnă era curat, iar eu și Bill ne-am hotărat să mergem la cheile râului Mianus, unul dintre numeroasele trasee de lângă casa noastră din Westchester County. Cu viața agitată pe care o ducem, de multe ori căutăm să ne limpezim mintea prin plimbări lungi împreună. Îmi amintesc că mai ales aceea a fost una relaxantă. Alegerile se terminaseră, iar eu puteam să îmi reiau activitatea în Senat. Îmi plăcea să îi reprezint pe locuitorii New Yorkului, iar campania mă lăsase cu o agendă politică plină pe care abia așteptam să o rezolv. Aveam multe idei și speram că toate vor fi întărite de o relație apropiată cu viitorul președinte.
Nici nu bănuiam cât de apropiată va deveni acea relație. În timp ce ne plimbam, lui Bill i-a sunat telefonul. Când a răspuns, a auzit vocea președintelui ales, care i-a spus că dorea să discute cu amândoi. Bill i-a explicat că eram în mijlocul unei rezervații naturale și o să sune el cand ajungeam acasă. De ce sunase? Poate dorea ajutorul nostru la echipa pe care o alcătuia. Sau să discutăm strategii legate de o problemă politică majoră precum refacerea economică sau reforma sistemului sanitar. Sau poate pur și simplu dorea să își asigure ajutorul nostru pentru o rundă rapidă de activități legislative în primăvară. Bill, amintindu-și de propria tranziție agitată, a presupus că dorea să îi propunem nume pentru posturi la Casa Albă și în cabinet.
Când ne-am întors acasă, presupunerea lui Bill cu privire la acel apel s-a dovedit corectă – pentru el. Președintele ales l-a rugat să îi dea propuneri pentru membri posibili ai echipei economice pe care o alcătuia pentru a opri criza financiară cu care se confrunta țara. Apoi i-a spus lui Bill că aștepta să se întalnească și cu mine cât mai curând. Am presupus că dorea să discutăm despre o colaborare strânsă pe pachetul său legislativ din Senat.
(…)
M-am întors în China ca secretar de stat în februarie 2009, cu scopul de a construi o relație suficient de durabilă cât să reziste la inevitabilele dispute și crize care aveau să apară. De asemenea, doream să includ relația cu China în strategia noastră mai extinsă pentru Asia, implicand-o în instituțiile multilaterale ale regiunii în așa fel încat să fie incurajată să lucreze cu vecinii săi după reguli stabilite. În același timp, doream ca Beijingul să știe că nu reprezenta singurul obiect al atenției noastre in Asia. Nu aveam de gând să ne sacrificăm valorile sau aliații tradiționali ca să obținem termeni mai buni cu China. În ciuda creșterii economice impresionante și a progreselor militare, încă nu se punea problema să depășească Statele Unite ca națiunea cea mai puternică din Asia–Pacific. Noi eram pregătiți să ne implicăm dintr-o poziție de forță.
Înainte să ajung la Beijing din Coreea de Sud, am discutat cu reprezentanții presei care călătoreau cu noi. Le-am spus că voi pune accent pe cooperarea în contextul crizei economice globale, schimbărilor climatice și problemelor de securitate precum Coreea de Nord și Afganistan. După ce am listat agenda punctelor de discuție, am menționat că problemele sensibile ale Taiwanului, Tibetului și drepturilor omului vor fi, de asemenea, puse la masa de discuții și am observat: «Știm deja ce vor spune».
Desigur, era adevărat. Diplomații americani ridicaseră aceste probleme ani de zile, iar chinezii erau previzibili în răspunsurile pe care le dădeau. Îmi amintesc o discuție aprinsă pe care am avut-o cu fostul președinte Jiang despre felul în care tratează China Tibetul, în timpul dineului oficial pe care eu și Bill l-am oferit în onoarea lui la Casa Albă în octombrie 1997. Mă întalnisem înainte cu Dalai Lama pentru a discuta despre greutățile tibetanilor și i-am cerut președintelui Jiang să explice represiunea Chinei. «Chinezii sunt eliberatorii poporului tibetan. Am citit istoriile din bibliotecile noastre și știu că tibetanii o duc acum mai bine decât înainte», a răspuns el. «Dar tradițiile lor și dreptul de a practica religia așa cum doresc?» am insistat eu.
Iar el a răspuns apăsat că Tibetul era parte din China și a cerut să știe de ce americanii îi susțineau pe acei «vrăjitori». Tibetanii au fost «victime ale religiei. Acum sunt eliberați de feudalism», a declarat el.
Așa că nu îmi făceam iluzii în privința a ceea ce imi vor spune oficialii chinezi când voi ridica din nou aceste probleme. De asemenea, am dat clar de ințeles că, dată fiind amploarea și complexitatea relației noastre cu China, diferențele noastre profunde în ceea ce privește drepturile omului nu puteau exclude implicarea în toate celelalte aspecte. Trebuia să fim capabili să îi apărăm eficient pe disidenți și, în același timp, să căutăm cooperare în privința economiei, schimbărilor climatice și proliferării nucleare. Aceasta fusese abordarea noastră de la vizita lui Nixon în China. Cu toate astea, comentariile mele au fost în general interpretate ca însemnand că drepturile omului nu vor fi o prioritate pentru Administrația Obama și că chinezii le puteau ignora liniștiți. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr, după cum aveau să demonstreze evenimentele viitoare. Însă tot a fost o lecție valoroasă: acum, că eram cel mai important diplomat al Americii, tot ceea ce spuneam va fi analizat mult mai atent și până și observațiile care păreau evidente puteau stârni o adevărată furtună mediatică.
Trecuse mai bine de un deceniu de la vizita mea anterioară, iar în timp ce mergeam cu mașina prin Beijing mi se părea că văd un film pe repede-înainte. Acolo unde cândva se vedeau doar câteva clădiri înalte, acum cerul era dominat de strălucitorul complex olimpic și de nesfarșite turnuri corporatiste. Străzile care în trecut erau pline de biciclete, acum erau înțesate de mașini.
În timpul vizitei mele la Beijing m-am întâlnit cu un grup de activiste, dintre care pe unele le cunoscusem în 1998. La acea vreme, secretarul Albright și cu mine ne înghesuisem într-un birou de asistență juridică minuscul ca să ascultăm despre eforturile pe care le făceau pentru ca femeile să poată deține proprietăți, să aibă un cuvânt de spus în căsătorie și divorț și să fie tratate drept cetățeni cu drepturi egale. După mai bine de zece ani, dimensiunea grupului și a eforturilor sale comune se mărise. Acum activiștii lucrau nu doar pentru drepturile legale ale femeilor, ci și pentru drepturile legate de mediu, sănătate și pentru cele economice.
(…)
CIA era din nou în doliu. La 30 decembrie 2009, șapte ofițeri fuseseră uciși într-un atac sinucigaș cu bombă la o bază din estul Afganistanului. Ofițerii din serviciile de informații și de securitate din complex se pregăteau să se întâlnească cu un informator al-Qaeda potențial foarte valoros, însă acesta a detonat explozivele ascunse.
Atacul a reprezentat o lovitură teribilă pentru Agenție și pentru Leon însuși, care a întâmpinat la baza aeriană Dover din Delaware sicriele înfășurate în steaguri ale celor căzuți.
Leon a publicat în Washington Post un editorial în care își apăra oamenii împotriva unor critici nefondate de «lipsă de pricepere» și explica: «Ofițerii noștri erau implicați într-o misiune importantă într-o parte periculoasă a lumii. Pentru acea misiune și-au adus priceperea, experiența și dorința de a-și asuma riscuri. Așa reușim în ceea ce facem. Și, uneori, într-un război, asta vine cu un preț foarte mare». Leon avea dreptate, atât în privința importanței de a-ți sluji țara în locuri periculoase, cât și a realității riscurilor implicate. Cei mai mulți americani înțeleg că soldații noștri trebuie să fie de multe ori în calea pericolului. Însă același lucru este valabil și pentru ofițerii noștri din serviciile de informații, diplomați și experți în dezvoltare, după cum ni s-a reamintit în mod tragic în timpul mandatului meu la Departamentul de Stat.
Când am ajuns la Langley, Leon m-a dus în biroul său de la etajul șapte, cu priveliște spre pădure și râul Potomac. Curând ni s-au alăturat analiști de la Centrul pentru Combaterea Terorismului al Agenției pentru o informare în privința luptei împotriva al-Qaeda. Am discutat despre felul în care Departamentul de Stat ar putea lucra mai îndeaproape cu comunitatea serviciilor de informații pentru a contracara extremismul violent în Afganistan, Pakistan și alte zone de criză ale lumii. Echipa CIA ne solicita ajutorul mai ales în războiul informatic, online și pe calea undelor. Eram de acord. Încă îmi răsunau in urechi plângerile furioase ale pakistanezilor. Și mă înnebunea faptul că, după cum spusese candva Richard Holbrooke, pierdeam bătălia comunicațiilor în fața extremiștilor care locuiau în peșteri. Cel mai important, trebuia să găsim metode de a încetini răspândirea radicalizării, altfel și mai mulți teroriști vor apărea pentru a-i înlocui pe cei pe care noi îi scoteam din luptă. De asemenea, trebuia să implicăm mai multe țări în lupta împotriva al-Qaeda, mai ales națiunile cu majoritate musulmană, care ar putea ajuta la contracararea propagandei și recrutării extremiste. Leon și cu mine ne-am instruit echipele să lucreze împreună pentru a trasa propuneri concrete, pe care să le înaintăm președintelui. În următoarele câteva luni, datorită coordonării activității de către consilierul meu pentru probleme de combaterea terorismului, Danny Benjamin, am dezvoltat o strategie cu patru obiective.
În primul rand, trebuia să facem o treabă mai bună în contestarea spațiului online, inclusiv a site-urilor web media și a camerelor de chat unde al-Qaeda și afiliații săi își răspândeau propaganda și recrutau adepți, doream să creăm un nou Centru de Comunicații Strategice pentru Combaterea Terorismului găzduit la Departamentul de Stat, însă atrăgând experți din tot guvernul. Acest centru de la Washington va fi legat de echipele militare și civile din toată lumea și va servi drept multiplicator de forțe pentru eforturile ambasadelor noastre de a-i împiedica, discredita și deconspira pe propagandiștii extremiști. Urma să ne extindem mica «echipă de intervenție digitală» într-un batalion de specialiști în comunicații care vorbeau fluent urdu, arabă, somaleză și alte limbi și care să poată duce online lupta împotriva extremismului și să răspundă dezinformărilor antiamericane.
În al doilea rand, Departamentul de Stat urma să ducă o ofensivă diplomatică pentru a se coordona mai bine cu partenerii și aliații din întreaga lume care ne împărtășeau interesul în combaterea extremismului violent. În mod surprinzător, la aproape un deceniu după 11 septembrie încă nu exista un spațiu internațional dedicat care să ii adune în mod regulat pe factorii de decizie politică și pe operatorii-cheie în combaterea terorismului. Astfel că am preconizat un Forum Global pentru Combaterea Terorismului, care să reunească zeci de țări, inclusiv multe din lumea musulmană, pentru a împărtăși cele mai bune practici și a discuta ce răspundem la cererile de răscumpărare din partea răpitorilor.
În al treilea rand, doream să intensificăm instruirea forțelor de ordine străine și a forțelor de combatere a terorismului. Departamentul de Stat lucra deja anual cu aproape șapte mii de oficiali din peste șaizeci de țări și aveam experiență în construirea unor capacități de combatere a terorismului în Yemen, Pakistan și în alte state de pe linia frontului. Doream să facem chiar mai mult.
În al patrulea rând, doream să folosim programele de dezvoltare direcționate și parteneriatele cu societatea civilă locală pentru a încerca să înclinăm balanța în defavoarea extremismului în anumite zone nevralgice de recrutare a teroriștilor. În timp, descoperisem că recruții aveau tendința să vină in grupuri, influențați de familie și de rețelele sociale. Poate că nu vom reuși să punem capăt sărăciei sau să aducem democrația în toate țările din lume, însă prin concentrarea asupra unor anumite comunități, sate, închisori și școli poate vom reuși să rupem ciclul radicalizării și să întrerupem lanțurile de recrutări.
Consideram că aceste patru inițiative, împreună cu eforturile susținute ale Departamentului Trezoreriei de a bloca rețelele de finanțare a terorismului, adăugau la lupta pentru combaterea terorismului o abordare coerentă, bazată pe putere inteligentă, care să însoțească ceea ce făceau comunitatea serviciilor de informații și cea militară. I-am cerut lui Danny Benjamin să informeze echipa de la Casa Albă în privința planurilor noastre și să găsească un moment în care să îi prezint strategia noastră președintelui și Consiliului de Securitate Națională.
Unii dintre consilierii pentru securitate națională de la Casa Albă ne-au susținut planul, însă alții s-au arătat îngrijorați. Aceștia doreau să se asigure că Departamentul de Stat nu încerca să uzurpe rolul Casei Albe de coordonator principal al activităților din diversele agenții, mai ales când venea vorba de comunicații. Danny a explicat răbdător că aceasta se dorea o inițiativă bine direcționată de combatere a propagandei extremiste. Pentru a lămuri lucrurile, așa cum deja fusese necesar de mai multe ori, m-am hotărat să i-o prezint direct președintelui.
La începutul lui iulie, la o întâlnire obișnuită cu președintele Obama și echipele sale complete de securitate internă și de combatere a terorismului, i-am prezentat strategia noastră. Danny a adus o prezentare detaliată în PowerPoint care descria cele patru inițiative și resursele și autoritățile de care aveam nevoie pentru a le pune în practică. Panetta m-a susținut imediat, spunându-i președintelui că exact de așa ceva aveam nevoie. Secretarul Gates a fost de acord. Procurorul general Eric Holder și secretarul pentru Securitate Internă Janet Napolitano au vorbit, de asemenea, favorabil. Apoi ne-am întors către președinte. Vedeam că era ușor supărat. «Nu știu ce trebuie să fac aici pentru ca oamenii să mă asculte», a spus el exasperat. Nu era un început bun. «Am cerut un asemenea plan de mai bine de un an!»
Primisem undă verde. «Avem tot ce ne trebuie», i-am spus lui Danny după aceea. «Să începem.»