Dragoș Sdrobiș
Limitele meritocrației într-o societate agrară.
Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică
Editura Polirom
Colecția Historia. „Cartea lui Dragoș Sdrobis aduce în atenția noastră una dintre problemele cruciale ale României interbelice: contradicția dintre aspirațiile elitiste occidentalizante și o structură socio-economică incapabilă să susțină și să valorifice roadele efervescenței creative din mediile intelectuale.” (Bogdan Murgescu)
Dornică să se desprindă de trecut, România se angajează după 1918 într-un proces de regenerare. Aspirația spre înnoire este vizibilă în toate domeniile, inclusiv în cel al politicilor culturale, care au drept scop schimbarea elitelor. Într-o societate agrară în care vechea elită era una aristocratică, eșecul învățământului accesibil unor categorii mai largi de a primeni elita conduce la o reacție antisistem a tineretului, la polemici privind rolul intelectualului și la somaj intelectual. Efectele ultime vor fi escaladarea naționalismului și diferite încercări de manipulare a noilor generații, de la mișcarea legionară la Străjeria lui Carol al II-lea și, ulterior, la experimentul Serviciului Social creat de rege împreună cu Dimitrie Gusti.
Dragoș Sdrobiș este doctor în istorie al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj‑Napoca. Are ca domenii de interes istoria universității în România interbelică, educația superioară și piața muncii, capitalul uman, istoria intelectuală, sociologia istorică, istoria socială. A publicat articole în reviste de specialitate, precum și capitole în volume colective.
Cartea de față – spune autorul – își propune să evidențieze efectul politicilor culturale ale României asupra studențimii, o direcție deja consacrată, în sociologie mai ales, de studiile lui Pierre Bourdieu pe acest subiect. Relația dintre studențime, universitate și societate a devenit o temă prolifică odată cu puternicele revolte studențești din Franța sau SUA din anii ’60 ai veacului trecut. Amploarea acelor mișcări i-a determinat pe unii autori să vadă în studențime mai mult decât un simplu obiect al învățământului superior. S-a ajuns la concluzia că lipsa de cointeresare a studențimii a fost principala cauză a reacțiilor virulente din partea acesteia. În studiul său dedicat acestor proteste. University, Students and Society (1972), Margaret Scotford Archer atrage atenția asupra a trei relații esențiale pe care învățământul superior le dezvoltă într-o societate: interacțiunile cu mediul politic, cu economia și cu procesele de stratificare și diferențiere socială.
Toate aceste trei aspecte enumerate de Archer se restrâng la o singură problemă și la emergența a trei actori cu scopuri și metode diferite în rezolvarea acestui deziderat. Problema centrală a învățământului superior în interbelic, dar și după 1945, a fost „autonomia universitară”, iar cei trei actori implicați în trasarea granițelor noii idei de universitate au fost statul, corpul academic și studențimea. Nu intră în discuție factorul financiar, pentru că mai peste tot – în România și Europa deopotrivă – instituțiile de învățământ superior au fost dependente de stat. In schimb, autonomia universitară însemna libertatea de a decide asupra liniilor de studiu, de a stabili criteriile de admitere a studenților sau de a coopta corpul profesoral.
În cazul României interbelice, procesul educației debutează cu un consens al celor trei actori. Statul urmărește în intervalul 1918-1928 să centralizeze și să uniformizeze educația, vizând totodată să declanșeze o „ofensivă culturală” ca formă de estompare a diferențelor regionale și de (re)definire a națiunii române ca unitate culturală. Printr-o astfel de politică culturală, statul urmărea să preîntâmpine eventualele derapaje sociale ce puteau surveni ca urmare a altor două „revoluții” sociale: reforma pământului” și acordarea votului universal. Dar scopul acestei „ofensive culturale” avea și o latură administrativă. încurajarea tinerilor de a urma cursurile educației superioare însemna totodată și o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele administrative aparținând minorităților naționale, fapt vizibil mai ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat la 1918 (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educație noul stat va deveni unul autentic românesc.
Primul clivaj între stat și universitate, pe de o parte, și studențime, de cealaltă parte, iese la iveală în 1922. Istoriografia a reținut din această puternică mișcare studențească cu precădere aspectul ei naționalist și antisemit. Dar, dincolo de acest aspect, anul 1922 reprezintă debutul studențimii ca vector al activismului social. Revenind la problema autonomiei universitare : în fața acestor proteste de amploare, autoritățile universitare au preferat să suspende cursurile și să solicite sprijinul statului. Pentru studențime devenise evident că statul nu avea doar rolul de unic finanțator al învățământului superior, ci rămânea și principalul decident în dezvoltarea și funcționarea universității. Totul se întâmpla de sus în jos, adică lipsea autonomia universitară. Incapacitatea universității de a rezolva anumite probleme localizate și locale, la care se adaugă și interdicția de cointeresare și de responsa-bilizare a studențimii, se transformă în cauze necesare ale asociaționismului studențesc, în acest context, lipsa autonomiei universitare (în favoarea perpetuării unui centralism de stat) a avut drept răspuns o mișcare studențească ce se centralizează la nivel național. Studențimea era conștientă că problemele sale nu se pot rezolva în universitate. Singura autoritate cu care se putea negocia era statul, de aici și ideea că organismul de negociere colectivă trebuie să fie situat la același nivel cu autoritatea, adică la nivel național.
(…)
Ca tipuri de discurs, prima parte a cărții este o încercare de istorie a mentalităților și de istorie a ideilor intelectuale care se cristalizau în epocă. Ideile de elită generație, intelectual și muncă intelectuală încep să fie „democratizate” și demontate tot mai mult, mai ales după 1918. Oricine era liber să analizeze aceste subiecte, dar, mai mult decât atât, prin însăși promovarea acestor idei se urmărea schimbarea. Cea de-a doua parte a cărții este dedicată în exclusivitate ideii de universitate, privită mai ales prin prisma funcțiilor sale economice. Consecința firească este analizarea fenomenului șomajului intelectual, prin utilizarea unor date statistice. Cât despre partea a treia, aceasta ar fi o reconstituire pe baza materialelor de arhivă a unui fenomen vremelnic de inginerie socială de mobilizare a tineretului.