Mai știe careva cum miroase prenadezul amestecat cu parfum de piele tăbăcită? Ori cleiul de oase garnisit cu fum de țigară fără filtru, lipită de colțul gurii și scoasă doar la câte-un scuipat subțire, într-o parte, jos, lângă măsuță, când te frige buza? Sau cum sună blacheul, militărește, pe asfaltul abia turnat peste șanțurile vechii străzi de pământ? Ori comicăria “scârțului”, asortat la ciubotele vechi, ajunse aproape ghete boierești, școlite la oraș…
“Ia!”, zicea “Codrin Cizmaru”, în urma scârțâitului ușii meschine, cu două ochiuri de geam acoperite de o perdea roasă, afumată, izbită de canat în urma ta. “Ia!?”, doar atât zicea. Iar tu scoteai dintr-o foaie de “Scânteia” veche, șifonată, aproape subversiv, o pereche de pantofi din piele adevărată, “jupuită” între războaie și i-o-ntindeai, ghicindu-l vag, prin fum. “A’ lo tacto, ă?!”, “A’ lo”, încuviințam eu, la fel de subversiv. “Talpă?”. “Talpă!”. “Ștaif?”. “Vezi mata!”. “Văd, văd; te-ai făcut cam bagabont. Carte nu-nveți, talpă nu vrei… ori vrei?!”, zicea, și scuipa iar, peste bucățile vechi de piele decupată, aruncate la picioare. “Nu vreau, bre, că ne-ajunge un cizmar pe stradă” ziceam, și ieșeam iute din prăvălia scundă, înainte să-și termine înjurătura groasă. Citiți comentariul integral pe www.gandul.info
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.