Mult s-a mai lăudat propaganda ceaușistă atunci când, în noiembrie 1979, a fost dată în funcțiune prima linie de metrou bucureștean: Timpuri noi – Semănătoarea. La fel se mândreau și se minunau și bieții români, bucureșteni sau veniți din provincie prin capitală, neieșiți prin cele străinătățuri occidentale, care se dădeau cu metroul mai mult din curiozitate, decât din necesitate. Oare câți dintre cei care se umflau în pene cu noua ctitorie a “Epocii de aur” erau conștienți că decadenții imperialiști britanici avuseseră parte de această minune încă din 1863, francezii din 1900, iar Stalin inaugurase metroul moscovit, emfatic decorat în noul stil al realismului socialist, încă din 1935, acesta putând fi folosit și ca adăpost antiaerian în caz de război? Important era, și este, faptul că în sfârșit Bucureștiul avea metrou, iar acesta, cu toate minusurile lui, fusese construit, aidoma Casei Poporului, doar cu materiale și specialiști români care la vremea respectivă erau plătiți regește (sic). Trăiască!
Așadar, după tentativele eșuate din anii 1910, 1930 și 1950, aveam și noi metrou, ca toată lumea. Un loc răcoros, la adăpost de canicula verii și uscat față de intemperiile iernii. Nu contează că stațiile sunt mai rare și frecvența trenurilor este mai mică decât la cele din Occident. Bine că vine, fie ploaie, fie vânt, pentru că atunci când băieții de la Metrorex intră în grevă, traficul din București intră în colaps. Ca urmare, toată lumea este mulțumită că metroul măcar merge. Dacă, așa cum este firesc, el se extinde, pe măsura creșterii orașului, această normalitate a redevenit însă subiect de laudă propagandistică privind mărețele realizări ale partidului aflat la putere, la fel cum se întâmpla și pe vremea lui Ceașcă. Pe măsură ce liniile de metrou se extind, se complică și schema rețelei bucureștene: dacă rețelele occidentale sunt înfățișate în sistem “anti-prost”, astfel încât orice străin să poată să se orienteze singur atât pe hartă, cât și prin labirintul de coridoare pentru a nu greși peronul, în București doar cei foarte inteligenți și cu o cunoaștere îndelungată a circulației trenurilor se pot orienta singuri, provincialii și străinii fiind obligați la permanente solicitări de lămuriri prin viu grai sau orientări cu mâna.
Urmând linia austeră și autarhică a designului ceaușist, fără decorațiuni sau o arhitectură deosebită, fără prea multe facilități (abia mai târziu s-au răspândit scările rulante spre enorma ușurare a bătrânilor ce nu obișnuiau să meargă la sală, ci doar să stea la cozi, iar curenții de aer care-ți zboară pălăria din cap și îți răvășesc coafura sunt încă foarte activi la ieșirile în unghi drept din stații), metroul bucureștean este urât, aspru, fără farmec și identitate. Doar vechile vagoane de metrou care mai circulă pe direcția Preciziei, cartierul Militari, mai constituie o pată de culoare ambulantă datorită street-artiștilor care le-au împodobit pe toate cu graffiti-uri viu colorate. Cu toate aceste lipsuri estetice, metroul bucureștean beneficiază de o toponimie remarcabilă, pe cât de bogată în simboluri, pe atât de exotic-poetică. Puțini bucureșteni știu că trenurile Bombardier (adică cele noi, dotate cu bodyguarzi și fără cerșetori) care circulă pe magistrala 2 poartă nume de gingașe flori precum Dalia, Narcisa, Crizantema, Crăița, Nufărul, Zambila, Iasomia, Frezia, iar cele de pe magistrala 1 au nume de capitale europene. În schimb, a trebuit să apelez la Internet pentru a afla cine a fost Costin Georgian (director legendar al metroului, mort la datorie înainte de inaugurarea stației Basarab) sau Petrache Poenaru (combatant în armata lui Tudor Vladimirescu și inventator al stiloului la 1825). Cât despre Leontin Sălăjan, nu multora le mai pasă că a fost un general comunist prosovietic de origine maghiară, drept pentru care tot așa îi spun intersecției și stației de metrou ce poartă acum numele de Nicolae Grigorescu.
În fond, la fel ca pretutindeni, mai nimeni nu se gândește la astfel de lucruri atunci când se îndeasă semiadormit, dimineața devreme, în vagoane pentru a ajunge la serviciu, sau suportă cu stoicism combinația inefabilă de transpirații și fețe stoarse (dintre care unele mai continuă să vorbească la telefon) la întoarcerea acasă. Poate mai important este faptul că, pe scaune sau chiar în picioare, în metrou se citește, fie “Click”, fie literatură, dar se citește. Și asta nu e puțin lucru.