Un mare iubitor al Bucureștilor. Un cercetător atent, care s-a aplecat cu dragoste asupra documentelor, și care ne povestește cu farmec despre orașul pe cate îl iubim cu toții. Nicolae Vătămanu s-a născut la 29 noiembrie 1897.
Părinții lui au fost Ana Vătămanu (născută Popescu) și Mihalache Vătămanu. Ana provenea dintr-o familie de preoți, tatăl ei Gheorghe(Ghiță) Popescu a fost preot. De asemenea, bunicul ei Nicolae și unul dintre frați au fost preoți. De loc, străbunii Anei erau dintr-un sat Cătunul din județul Dâmbovița. Mihail Vătămanu (transformat după moda vremii în Mihalache) era din Dudești–Cioplea. Mama lui Mihalache, Elisabeta (Lisaveta), era verișoară cu Ștefan-căruță-goală, venit de la Vrancea, nimeni altul decât tatăl lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Nicolae Vătămanu a fost un doctor cunoscut. Pe lângă aceasta, și-a dedicat întreaga viață scrierii unei istorii a medicinei românești de la origini până în prezent. A scris numeroase și valoroase cărți despre istoria universala a medicinei. Este unul dintre întemeietorii Catedrei de Istoria Medicinei de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A fost cunoscut în vremea lui și datorită rubricii săptămânale din ziarul Universul intitulate „Sfaturile medicului”.
A fost fascinat de fotografie. A avut aparate de fotografiat (deosebit de performante pentru acele timpuri) cu care a surprins imagini din Bucureștiul pe care l-a iubit atât de mult. Din păcate, sacii de fotografii, cu imagini ale caselor și străzilor din București, au dispărut împreună cu el la cutremurul din 1977. Au rămas volumele cu povestiri despre lumea, locurile și obiceiurile de altădată din București, din care prezentăm în continuare câteva fragmente.
La 4.000 de metri deasupra Podului Mogoșoaiei
Bucureștenii noștri au făcut cunoștință destul de devreme cu balonul, cel puțin sub forma de „montgolfiere”; căci de la cea dintâi ridicare în aer a balonului, opera fraților Montgolfier din Annonay (Franța) la 5 iunie 1783, și până la înălțarea „bășicii lui Caragea” la 9 iulie 1818, n-au trecut decât 35 de ani. Este un interval de timp care nu contează prea mult când e vorba de o invenție de felul acesteia și de distanța Annonay-București pe vremea lui Caragea!
Devreme sau târziu, înălțarea „bășicii” a fost o mare senzație a epocii, în care nu puțini oameni cu frica lui Dumnezeu au văzut semn. Contemporanii cu milă pentru curiozitatea urmașilor au însemnat pe marginea foilor de ceaslov amintirea acelor fapte. S-a putut astfel lămuri că „bășica” a fost făcută aici, pe loc, de niște „nemți”, din „pânză de Brașov, și îmbrăcată în batistă: bucăți 80”. Avea lungimea de patru stânjeni și lățimea la fel. Sub „bășică” au pus într-un vas cinci vedre de spirt și un fitil cu meșteșug. Când au aprins fitilul, balonul a început a se ridica în aer, de pe locul înalt unde fusese altădată curtea lui Alexandru Vodă Ipsilanti, la deal de Mihai Vodă; curtea arsese și locului i s-a zis de către norod „Curtea Arsă”. Bășica s-a înălțat drept în sus și părea un mare ișlic boieresc legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr. După ce a plutit o vreme, bășica a căzut în satul Cățelul, la vale de București, prin preajma Dudeștilor. Acestea le-a scris un martor pe o carte a mănăstirii Govora.
Un alt martor, ceaușul Costache de la biserica Amzei, ne mărturisește în însemnările lui neîncrederea cu care priveau bucureștenii încercarea acelor străini, poate francezi, cărora poporul nostru le zicea deopotrivă „nemți”. Însuși Vodă Caragea nu voia să creadă că vor reuși, pentru care motiv ar fi pus rămășag cu ei pe zece mii de taleri: de se va ridica bășica, să le plătească Vodă acea sumă; iar de nu se va ridica, să plătească nemții îndoit. Experiența reușind, nemții ar fi încasat rămășagul, afară de ce au mai adunat de pe la cei ce veniseră să vadă „asmodia”, adică drăcovenia.
„Bășica lui Caragea”, ca toate aerostatele de tipul montgolfierei, se înălța cu aer cald și fără oameni. E drept că în Franța, în 1783, Pilâtre de Rozier a făcut nebunia de a se îmbarca într-o asemenea navă de hârtie, cu furaj uscat în nacelă pentru a întreține flacăra.
După acest început fantastic, au urmat îndată perfecționările. Fizicianul Charles a zburat la 1 decembrie 1783 cu un balon învelit cu cauciuc, umflat cu hidrogen, înzestrat cu supapă și instrumente de măsurat înălțimea și purtând cu el lest. Era un balon modern, alcătuit pe baze științifice, mult mai sigur și mai maniabil. După această dată memorabilă, zborurile s-au repetat și tehnica s-a perfecționat. Dar, vai! anii treceau și bucureștenii rămâneau tot la amintirea bășicii lui Caragea, ajunsă aproape legendară.
Din această situație înapoiată, capitala „Belgiei Orientului” a fost scoasă de un inginer francez, Willemot, care prin 1874 se găsea stabilit în București. Willemot își procurase de la Paris un balon pe care l-a botezat, spre a măguli spiritul național al patriei sale adoptive, „Mihai Bravul”. Pe balonul cu o capacitate de 1.500 de metri cubi, înalt de 25 de metri și de un diametru de 14 metri, Willemot pusese să se zugrăvească numele voievodului român, pe care îl încadrau vulturii heraldici. Prima încercare o făcu Willemot chiar la Paris, la uzina de gaz de la Willette, pe un vânt puternic. Avea ca pasageri doi francezi care mai zburaseră în timpul asediului Parisului și doi englezi, dintre care unul în vârstă de paisprezece ani. Trebuia să zboare cu Willemot și celebrul Nadar, care voia să facă planul fotografic al Parisului. În acest scop, nacela fusese special amenajată, dar vântul puternic l-a descurajat pe fotograf. De asemenea urma să zboare cu ei și pictorul Fartarat, care voia să deseneze priveliștile din zbor, dar și el a renunțat din același motiv.
Willemot l-a dus pe „Mihai Bravul” la București și la 26 mai 1874 a fost fixată prima ascensiune. De la amiază mulțimea se îndrepta spre uzina de gaz de la Filaret, unde balonul începea să se legene în bătaia unui vânt fierbinte. În curtea uzinei cânta muzica, militară, fâlfâiau drapele tricolore, lumea umbla forfota și se consumau cantități importante de bragă, rahat și apă rece. Se încercau muzicuțele ca la toate sărbătorile populare. Sus în deal, Camera Deputaților ținea ședință. Dar, oricât de „arzătoare” ar fi fost „chestiunile la ordinea zilei”, ele mai puteau aștepta până ce se înălța balonul; domnii deputați au cerut deci suspendarea ședinței și s-au îngrămădit la ferestre ca să privească la „comedie”. Din nefericire însă, vântul care se întețea făcu imposibilă ascensiunea. Trebui să se anunțe publicului amânarea și numai bietul Willemot știe ce i-au auzit urechile din partea mulțimii decepționate. În zadar i se explica bucureșteanului, venit din Obor sau din Popa Nan, că asemenea accidente se mai întâmplă și în alte țări. El știa una și bună: că se deranjase de la treburile lui și voia să vadă numaidecât balonul în aer! Până la urmă însă, a trebuit să plece fiecare acasă cu buză umflată!
Joia următoare era ziua sorocită pentru a doua încercare. Dar parcă era un făcut! Când să înceapă umflarea balonului, se porni o ploaie nebună, de credeai că îneacă pământul și mai mult nu! Din fericire, ploaia de vară a trecut repede, cerul s-a luminat și pământul a început să se zvânte; astfel încât aeronauții se pregătiră de plecare. Trei tineri curajoși din societatea bucureșteană: Constantin Bălăceanu, Dimitrie Călinescu și Grigore Ventura își bombau piepturile în jurul balonului. Ei erau cei trei pasageri ce trebuiau să-l însoțească pe Willemot în văzduh. Dar balonul fusese udat de ploaie și îngreunat, iar vântul nu îngăduise o umflare perfectă. Astfel încât sorții trebuiră să aleagă pe acela care singur avea să se bucure de onoarea și emoțiile primului zbor. Din pălăria ce făcea oficiul de urnă ieși numele lui Ventura. Era tânărul ziarist de talent și om de lume, care mai târziu avea să dea teatrului o piesă de succes (Curcanii, lucrare dramatică închinată eroilor din Războiul Independenței) și pe o mare tragediană, pe Maria Ventura, fiica sa. Sub denumirea afectuoasă de „papa Ventura”, el va ilustra încă mulți ani gazetăria românească. O mască cu ochii holbați și strabici, cu nasul încovoiat și roșu, cu nelipsitul trabuc în colțul gurii, îl va face foarte popular.
Grigore Ventura sări în nacelă, Willemot porunci: „Lâchez tout!” și balonul se înălță în aer, pluti pe deasupra orașului și dispăru în nori. După ce primul sentiment de frică fu învins, Ventura, om inteligent, își analiză sentimentele. Pentru prima oară un român se înălța într-un aerostat, care nu se poate spune că oferea prea multe garanții de siguranță. Cu mâinile încleștate pe marginea nacelei, privea sub el; oamenii, casele, copacii se făceau tot mai mici. Urletul orașului de-abia se mai auzea. O splendidă hartă vie se desfășura în depărtare. Tăcerea îl cuprindea din toate părțile. Balonul suia mereu liniștit. La un moment dat pătrunseră într-un nor. Nu se mai vedea și nu se mai auzea nimic. Singuri în imensitatea înălțimilor pe care le stăpâneau, cei doi călători se priviră în față: erau fericiți, încântați, se simțeau cu adevărat „în al nouălea cer”. Ventura vroia să spună ceva, să-și exprime sentimentul de extraordinară mulțumire și mândria pe care o simțea în clipele acelea; dar nu reuși decât să strige: „Vive la France!” La care Willemot replică nu mai puțin emoționat: „Vive la Roumanie!”
La plecare, balonul era numai pe trei sferturi umflat, dar cu cât se înălța, cu atât aerul se rărea și balonul se umfla mai tare, plutind maiestuos printre nori. Deodată tresăriră: alături de ei, Ventura văzu un alt balon și înăuntru… el și cu Willemot! Era un splendid efect de miraj, o reflectare pe vaporii de apă din vecinătate, cu o exactitate și o finețe de contur excepționale. Se vedeau ca într-o oglindă, înconjurați de culorile curcubeului. Dar umezeala care forma acest miraj se condensa pe ei, ca o ploaie fină și rece de toamnă, care îi strângea între spete.
Ajunseseră la 4.000 de metri deasupra pavajului Podului Mogoșoaiei și temperatura scăzuse la 2° sub zero. Nu se mai vedea nimic și nici nu aveau posibilitatea de a ști unde se aflau. Era punctul maxim de înălțime pe care îl puteau ajunge; gazul începu să se condenseze și balonul coborî. Puțin lest peste bord moderă iuțeala căderii. La 2.000 de metri se putea vedea iarăși pământul. Cu o lunetă de bord se orientară repede și constatară că se aflau la nord-vest de București. Coborârea continuă.
— Atenție și sânge rece! îi recomandă Willemot. Jos, țăranii risipiți pe câmp la muncile câmpului priveau cu căciulile pe ceafă la „drăcia” care pogora din cer; călăreții porniți odată cu balonul din București alergau în goana cailor pe șosele. Mai azvârliră lest, căci se apropiau de o pădure pe care voiau să o evite. La câmp deschis coborâră iarăși până la 300 de metri și strigară la țărani să apuce frânghiile. Willemot trase de supapă, azvârli ancora, care se înfipse în pământ, și se opriră. Acum aveau nevoie de ajutor ca să dezumfle și să strângă balonul. Sunară din trompetă, bătură clopotul și țăranii se adunară din toate părțile, bucuroși să dea o mână de ajutor. Prima întrebare când s-au văzut pe pământ a fost: unde suntem? Erau la 24 km de București, pe moșia lui Jean Deșliu, care le întinse o masă ca unor adevărați oaspeți picați din cer. După ce i-a ospătat, gazda le-a dat cai și trăsură și i-a trimis la București, unde și-au făcut intrarea triumfală, la orele 11 noaptea, înconjurați de călăreți.
Gloriola lui Ventura, primul aeronaut bucureștean, i-a pricinuit multă invidie din partea tinerilor mai puțin favorizați de noroc. Femeile căutau societatea acestui erou, îl interogau asupra senzațiilor zborului, asupra emoțiilor de neuitat prin care a trecut. Ceilalți zâmbeau cam acru și se puneau bine pe lângă Willemot, ca să-i ia și pe ei în viitoarele lui călătorii aeriene.
Și, într-adevăr, o nouă echipă s-a îmbarcat pe „Mihai Bravul” peste câteva zile. Între cei ce încercau emoțiile zborului, G. Florescu, cel mai curajos, își exterioriza emoția încercându-și glasul în imensitatea pustie a văzduhului; el cântă cât îl ținea gura o arie de inspirație proprie. Ceilalți, mai mult sau mai puțin bărbătoși, priveau cu teamă cum sporea depărtarea de pământ. Zguduirile pe care le suferea balonul, lucru nou pentru aeronauții ediția a doua, îi cam băgau la idei, căci în relatarea lui Ventura nu se pomenise de așa ceva. Unii, mai slabi de înger, începură chiar a scânci. La un moment dat, gazul scăpat din supapă se desfășură ca un fum. Tinerii îngălbeniră. Unul strigă că a luat foc balonul și se lăsă moale pe fundul nacelei. Pe urmă li se făcu frig. Își puseră pardesiurile. Le clănțăneau dinții în gură. Recurseră la proviziile de coniac. Hotărât, Ventura nu spusese totul!… Dar iată că începură să scoboare, când mai repede și când mai încet. Pe măsură ce se apropiau de pământ, li se ridica stomacul spre gât. După toate celelalte, vremea se închisese; bătea vântul. Se apropiau de pământ. Azvârliră ancora, dar spre ghinionul lor nu mușca, nu se prindea în pământ. Balonul săltă, convulsiv. Nacela îi azvârlea unii în alții. Sărea la 40-50 de metri și iar se lăsa la pământ. Se târa, dar nu se prindea, hâțânând pe nefericiții călători ca un vapor pe cea mai înfuriată dintre mări.
În sfârșit, dădu Dumnezeu de se opriră. Puseră la iuțeală întrebarea de rigoare: unde ne aflăm? Erau la 46 km de Capitală, pe o moșie unde lipsi banchetul așteptat. Pe ploaie, cu saci în spinare, hodorogiți de căruțe, ajunseră acasă la patru dimineața, bineînțeles fără de niciun triumf și fără de alai împrejur… Bucureștenii dormeau duși, fără grija celor care înfruntaseră văzduhul!
De acum încolo, călătoria aeriană devenea ceva banal. Gloria lipsea, dar neplăcerile se dovedeau tot mai multe și mai variate. Singur Ventura avusese norocul unei călătorii fericite. El singur savurase șampania înțepătoare a succesului. Celorlalți li s-a nimerit supa încălzită!
Iar „Mihai Bravul”? A mai făcut o ascensiune cu militari, așa cum se proiecta? Nu mai știm…
Din volumul: Nicolae Vătămanu, Mică istorie bucureșteană, ediția a II-a în pregătire la Editura Vremea, colecția Planeta București