Exclamația din titlu nu a ieșit de pe buzele unei adolescente amorezate lulea de romancierul francez. Este concluzia, întemeiată pe bun-simț și pe aritmetică elementară, a presei franceze care a năvălit pe 8 noiembrie (foto 1) în locul sacru unde se deliberează, an de an, pentru Premiul Goncourt.

Aici a avut loc pe 31 octombrie 1914 prima reuniune a Academiei Goncourt, în restaurantul Drouant, în piața Gaillon din inima Parisului, nu departe de Opéra Garnier. De-atunci (adică de aproape un veac), la etajul întâi al localului, în ceea ce se numește Salonul Goncourt, cei zece academicieni iau masa, în fiecare primă zi de marți a lunii (cu excepția perioadei de vară). În octombrie și la începutul lui noiembrie, întâlnirile de lucru sunt mai dese, pentru că există mai multe tururi de scrutin (selecții succesive) în vederea decernării marelui premiu. Anul acesta, juriul (vezi foto 2, de la stânga la dreapta: Françoise Chandernagor, Tahar Ben Jelloun, Patrick Rambaud, Michel Tournier, Edmonde Charles-Roux, Robert Sabatier, Jorge Semprun, Françoise Mallet-Joris, Bernard Pivot, Didier Decoin) a avut în selecția din 4 noiembrie (penultima) patru favoriți: Virginie Despentes – “Apocalypse bébé”, Mathias Enard – “Parle-leur de batailles, de rois et d’éléphants”, Michel Houellebecq – “La carte et le territoire” și Maylis de Kerangal – “Naissance d’un pont”. A câștigat, cum se știe, Michel Houellebecq, cu 7 voturi contra 2, în condițiile în care Michel Tournier a lipsit de la ultimul tur de scrutin. “În sfârșit, Michel Houellebecq”, cum titra a doua zi după anunțarea rezultatului “Le Figaro”. Acel “enfin” ca un oftat spune foarte multe despre lungul drum al romancierului către Goncourt. În septembrie, nu i se dădeau mari șanse: Tahar Ben Jelloun publicase deja un articol foarte critic, în “La Repubblica”, despre “La carte et le territoire”, iar presa literară, punând cap la cap rumorile, începuse să acrediteze ideea că, din nou, va triumfa un moft, iar nu valoarea adevărată. Deși până și detractorii literaturii din Hexagon (vezi Donald Morrison, “Moartea culturii franceze”) îl considerau pe Houellebecq ca fiind singurul romancier francez contemporan despre care s-a auzit câte ceva în străinătate, juriul Goncourt s-a încăpățânat, în trei rânduri, să-i refuze laurii. Prima oară s-a întâmplat în 1998, când, o bună perioadă, “Particulele elementare” au fost romanul favorit al juriului. Din senin, a fost retrogradat în coada clasamentului, iar pe ultima sută de metri s-a impus Paule Constant. În 2001, “Platforma” iese din joc încă de la început, din pricina, se pare, atentatelor din 11 septembrie și aluziilor la integrismul islamic ale romanului. În 2005, un alt mare roman al său, “Posibilitatea unei insule”, intră în arenă. Așa cum îmi povestea, într-un interviu realizat la București, Francois Weyergans, anarhicul, antieroul, nepăsătorul la onorurile acestei lumi Michel își plimba turbat câinele perfect sănătos prin Piața Gaillon, cu o nerăbdare stridentă, în ziua deliberării finale. Când a aflat rezultatul, i-a aruncat o privire ucigașă lui Weyergans, cel care devenise, grație romanului “Trois jours chez ma mère”, noul laureat Goncourt. În acel an, Houellebecq a primit doar Interallié, în chip, dacă vreți, de premiu de consolare. După o asemenea suită de rateuri, era normal ca explozia de entuziasm a publicului să fie copleșitoare. Așa că Salonul Goncourt a devenit prea mic pentru Michel Houellebecq și pentru nebunia care s-a dezlănțuit. Primirea jurnaliștilor (și a admiratorilor strecurați abuziv printre ei) ar fi trebuit să se petreacă mai degrabă pe un stadion. Bernard Pivot (unul dintre cei mai simpatici și mai dezinvolți membri ai juriului) chiar spunea că nici la meciul Paris Saint-Germain – Olympique Marseille, desfășurat cu o seară înainte, nu fusese o asemenea zarvă și rătăcire de emoții umane. Houellebecq a apărut la Drouant strecurându-se prin bucătăria restaurantului. În momentul când s-au auzit deschizându-se ușile liftului și a fost a văzută apărând silueta romancierului, în loc să se dea la o parte, lumea s-a bulucit și, printr-un efect de ventuză, toți – laureați, curioși și ziariști – s-au trezit aspirați în Salonul Goncourt. Asudat, onest și neinspirat, Houellbecq a susurat că este, în sfârșit, fericit, și că mulțumește Editurii Flammarion care l-a publicat. Deși, dacă e să fim serioși, recunoscătoare s-ar cădea să fie editura: de la ieșirea pe piață și până acum, în noiembrie, s-au epuizat deja 200.000 de exemplare. Ținând seama de efectul de locomotivă pe care îl au premiile literare în Franța (și pe care îl vom analiza în următorul număr al Ziarului de Duminică), e foarte posibil ca “Harta și teritoriul” să înregistreze, până în ianuarie 2011, un record de vânzări. Ca să nu mai pomenim de traducerile care vor începe să curgă. În martie, la Editura Polirom va apărea una dintre cele dintâi. DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.
Subiecte #Michel Houellebecq#Salonul Goncourt