Împușcat în Piața Victoriei
Pavel n-a încercat să-l oprească. Bănuia că Requiem nu se va întoarce. Sergiu părea un tip venit de la chef care adormise lângă ușa liftului. Lumina chioară de pe holul blocului arunca umbre, iar cadavrul părea pierdut într-una dintre ele. I se uscaseră buzele. Sergiu mai avea încă atârnată după cap geanta pentru masca de gaze. Pavel a scos plosca, dar apa se terminase demult.
Ce-o să le spună? se gândea înspăimântat. A urcat pe scări două etaje. Trecuse de ora două noaptea. A sunat și a așteptat.
– Cine e? s-a auzit vocea femeii după mai mult de un minut.
– Sunt Pavel, prietenul lui Sergiu, a bolborosit prin ușă. Am fost pe aici la amiază, a spus și simțea cum îl părăsesc puterile. Îi venea să coboare, să se întindă lângă cadavru și să închidă ochii. Fie ce-o fii.
Ușa s-a deschis, dar femeia pusese lanțul. L-a privit prin crăpătura de o palmă. Avea o privire înspăimântată.
– Unde e Sergiu? a întrebat cu voce neliniștită.
Pavel a vrut să spună că e jos, dar s-a oprit. N-ar fi știut cum să continue. Cum să explice.
– S-a întâmplat o nenorocire, a îngăimat.
– Unde-i Sergiu? a întrebat femeia în vârstă încă odată și a deschis ușa.
– A fost împușcat, a zis Pavel. Privirea i s-a încețoșat și a simțit lacrimile cum se adună și îi părăsesc ochii. N-a știut ce să facă cu mâinile și a îmbrățișat-o pe doamna în vârstă. Nu zicea nimic. Din cauza șocului sau încă nu înțelegea cuvintele tânărului din fața ei. L-a primit în brațe și l-a strâns.
De undeva din casă s-a auzit vocea bunicului lui Sergiu:
– Cine-i acolo? a strigat el, dar n-a primit niciun răspuns.
Ținându-l în brațe, bătrâna l-a întrebat unde e, iar Pavel s-a desprins și i-a arătat spre scări. Femeia s-a întors în casă, a închis ușa de la sufragerie unde se auzea televizorul și-a luat papucii și a ieșit pe palier. Deja, cei doi parcă trecuseră în altă dimensiune. Făceau mișcările automat. Tragedia o lăsaseră la o parte, acum aveau o treabă de rezolvat. Bătrâna a luat-o pe scări în jos. Pavel după ea. Se mișca vioi pentru vârsta ei, undeva în jur de 75 de ani.
Prima dată i-a văzut picioarele care se ițeau după colțul zidului. S-a apropiat de el. S-a aplecat. I-a pipăit fața ca un orb care vrea să recunoască trăsăturile. A atins rana de la tâmplă și a pipăit sângele vâscos. Și-a privit mâna, apoi s-a aruncat peste cadavru, l-a îmbrățișat și a început să plângă. Pavel privea. Lacrimile i s-au uscat pe obraz. Parcă îl știa pe Sergiu de când lumea, timpul se dilatase și, alături de el, au fost martorii sfârșitului istoriei. Fusese alături de el.
– Cine l-a împușcat? a întrebat femeia fără să-i dea drumul din brațe.
Pavel a ridicat din umeri fără să-și dea seama că n-are cum să-l vadă.
– De ce taci? a strigat ea.
– Nu tac, dar nu știu cine l-a împușcat. S-a tras în Piața Victoriei, a adăugat Pavel.
– Și colegul gras? a întrebat în timp ce se ridica.
– M-a ajutat până aici și a plecat.
– De ce?
– Nu știu.
– Hai să-l ducem în casă, a zis femeia.
Pavel abia aștepta să audă aceste cuvinte. S-a apropiat de Sergiu, l-a prins de subțiori și l-a ridicat. Era greu. Ochelarii se pierduseră. Requiem, înainte să plece, îi închisese ochii. Era foarte greu. Pavel a chemat liftul. A deschis ușile și l-a tras înăuntru. Femeia a luat-o pe scări. El a apăsat pe butonul cu numărul doi. I s-a părut că a trecut o veșnicie până au ajuns. A deschis ușile rabatabile. S-a întors cu spatele. S-a aplecat. L-a luat din nou de sub umeri și l-a tras. A împins cu spatele ușa metalică a liftului. Între timp sosise și femeia care o ținea. L-a târât pe palier până în dreptul apartamentului. Pe etaj erau patru apartamente. Femeia a deschis ușa. A aprins lumina pe hol. Pavel a intrat, târându-l pe Sergiu. L-a așezat de-a lungul holului. Bătrâna a intrat în sufragerie. S-a apropiat de bărbatul în vârstă și i-a spus. S-a auzit un strigăt, un oftat, apoi bărbatul s-a îndreptat spre hol. Mergea greu și se ajuta de un baston. Piciorul stâng îi era țeapăn ca și cum ar fi avut un accident.
– Ce s-a întâmplat băiete? a șoptit el.
Pavel a crezut, în primul moment, că i se adresează lui, dar apoi a observat că bărbatul îl privea pe Sergiu care era întins pe un covoraș cu capul spre sufragerie. În stânga se învecina cu un șir de pantofi, în dreapta se afla cuierul și intrarea în bucătărie.
Femeia în vârstă a ieșit din cameră cu o lumânare. A intrat în bucătărie unde a aprins-o și a pus-o într-un pahar. A așezat paharul la căpătâiul lui Sergiu. Apoi s-a întors în sufragerie și a început să dea telefoane. Probabil vorbea cu vreo rudă. Cerea ajutorul. Bătrânul plângea. Pavel a intrat în bucătărie și a dat drumul la apa de la chiuvetă. Și-a pus pumnul sub țeava de inox și s-a aplecat. Sorbea cu înghițituri mari. A terminat și s-a întors pe hol, la picioarele lui Sergiu. Îl păzea ca o santinelă și aștepta ordine de la bunicii mortului. S-a gândit că el nu va pleca.
Femeia a ieșit din sufragerie.
– O să vină sora mea și cu fiul ei, a zis. Cuvintele ei părea că nu le-a auzit nimeni.
– Va trebui să aflu cine l-a împușcat, a spus din nou ca pentru sine. Hai acum să aranjăm masa în sufragerie și să-l punem acolo. Au intrat toți trei în cameră. Masa era pe peretele din dreapta. Masivă și veche, fusese proiectată pentru opt persoane, dar se putea strânge și arăta de patru. Pavel s-a apropiat de masă și, apoi, s-a uitat spre femeie ca să-i spună unde s-o pună.
I-a arătat scurt mijlocul camerei. Nu putea ridica decât un capăt de la pământ, iar bătrânii nu-l puteau ajuta. Așa că trăgea de unul, apoi se muta în partea opusă și ridica și celălalt capăt. Din mișcare în mișcare a reușit să așeze masa în locul indicat de femeie. Aceasta s-a apropiat și a început să meșterească pe sub ea. A desfăcut blatul de lemn. De sub ea a scos o bucată de scândură pe care a așezat-o la mijloc. Apoi peste tăblia extinsă a aruncat bucata albă de pânză.
Pavel transpirase. Se gândea la o soluție să-l ridice pe Sergiu cu cât mai puțin efort. A tras un fotoliu în apropierea mesei. L-a lipit cu spătarul de unul din capete. A târât cadavrul până în dreptul fotoliului. I-a rugat pe bunicii tânărului să țină de fața de masă. S-a dus în fața mortului, l-a prins de mijloc și l-a ridicat pe masă. Capul s-a lovit cu zgomot de lemn, dar nimeni n-a zis nimic. Apoi a început să împingă. Centimetru cu centimetru, a reușit până la urmă să-l așeze. Curgeau apele pe el. S-a așezat pe un braț al fotoliului ca să își tragă sufletul. Femeia a așezat un scaun la căpătâiul lui Sergiu. A adus lumânarea din hol și a așezat-o lângă tâmpla însângerată. Bătrânul s-a așezat pe scaun și i-a pus mâna pe frunte. Nimeni nu vorbea. Televizorul mergea și lumina cu intermitențe fața mortului. Bunica lui Sergiu a dispărut din cameră pentru o vreme. S-a întors cu un costum negru și o cămașă albă.
– N-ar trebui totuși să-i facă autopsia? a întrebat ea, dar noi o priveam și nu știam ce să răspundem. Mă gândeam la nebunia de la Floreasca, la cele două cadavre de pe hol acoperite cu cearceafuri albe, uitate acolo. În același timp, dacă nu chema medicul legist, cum mai aflau cine-l împușcase.
– Cred că ar trebui să chemați pe cineva de la medicină legală. Oricum e nevoie de un certificat de deces.
Femeia s-a uitat la mine de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată.
– Acum du-te acasă, a zis ea. Dacă vrei să ajuți, vino mâine. Dar ai grijă de tine.
N-a știut ce să le răspundă. Parcă îi era teamă să iasă pe ușă și să-i lase singuri.
– Ai tăi știu unde ești?
Pavel a dat din cap că nu.
– Pune mâna pe telefon și sună, a zis ea. Dar i-a fost frică. Împușcăturile se auzeau cu și mai multă furie.
– Nu pot să rămân aici? a întrebat el. N-ar fi vrut să iasă pe stradă, îl durea stomacul de frică.
– Pune mâna și sună, apoi du-te în camera lui Sergiu și întinde-te.
S-a apropiat de apartul din plastic gălbui. Se uita la el ca la o fiară care ar fi putut să-l atace. A ridicat receptorul și a format numărul.
– Sunteți bine, mamă? a întrebat el.
De partea cealaltă a firului s-a auzit un strigăt de îngrijorare amestecată cu bucurie.
– Unde ești, ce faci?
– La un coleg. Am plecat de pe străzi, a răspuns.
– Ești rănit?
– Nu, sunt OK, a răspuns cu voce sfârșită.
– Ai suferit? a întrebat femeia de la capătul firului, dar Pavel nu a dat niciun răspuns.
– Ce face Rada? a întrebat el.
– E îngrijorată din cauza ta.
– Spune-i că sunt bine. Vin dimineață, a spus el.
– Noapte bună, mamă, a zis femeia.
– Noapte bună.
A lăsat receptorul jos. S-a ridicat și a ieșit din sufragerie. A găsit repede camera lui Sergiu. Nu erau decât două dormitoare, cel al bătrânilor și al lui. Lumina era aprinsă. A intrat și s-a lăsat pe pat. A adormit brusc de parcă o lespede de mormânt i s-a așezat pe creier.
A dormit vreo trei cesuri. Când s-a trezit a crezut că-i ziua în amiaza mare, abia apoi și-a dat seama că becul rămăsese aprins. Din sufragerie se auzeau vorbe, dar nu le putea descifra. Avea buzele uscate și-l durea stomacul. A ciulit urechile să audă dacă se mai trage. Tocmai atunci o rafală de mitralieră părea că a fost eliberată, undeva în spatele blocului. În camera cealaltă s-a lăsat liniștea. S-a ridicat din pat și s-a dus la baie. S-a așezat în patru labe în fața vasului de la WC. Mușchii stomacului i s-au strâns într-un spasm, dar n-aveau ce să arunce afară. A simțit un gust amar și a scuipat o flegmă verzuie. Din nou, stomacul s-a strâns violent. A stat așa vreme de câteva minute. Senzația de greață se estompase. S-a ridicat. Și-a clătit gura cu apă rece, apoi s-a spălat pe față. A ieșit din baie și a intrat în sufragerie. Șase perechi de ochi s-au întors către el. Doar Sergiu nu l-a privit. Părea că doarme cu o flacăra și sânge la tâmplă.
– Bună dimineața, a zis Pavel, dar nu i-a răspuns nimeni. O doamnă cam la vreo 45 de ani a dat din cap. Bunicul lui Sergiu era tot pe scaun la căpătâiul nepotului. Femeia în vârstă se așezase în fotoliul în care o găsise cu o zi în urmă când veniseră să se odihnească și să vadă ce era pe la televizor. Fusese stins sau nu mai era program. Din când în când se auzeau focuri de armă. Doamna de 45 de ani tresărea. Unul câte unul, cei de față și-au întors privirile de la el. A rămas în picioare. Nu mai era niciun scaun pe care ar fi putut să se așeze.
În cameră, una dintre femei era sora bunicii lui Sergiu. Venise împreună cu fiul, un tip cocoșat de vreo patruzeci care avea degetele îngălbenite de tutun. Femeia de 45 care tresărea era o vecină care venise împreună cu soțul, un bărbat la 50 de ani îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de stofă, o cămașă în carouri și încălțat cu papuci de casă. Toți se uitau la Sergiu sau la flacăra lumânării. Nimeni nu spunea nimic, iar Pavel nu știa ce să facă.
– Hai, că ți-o fii foame! a zis femeia de 45 de ani. S-a ridicat de pe scaunul aflat lângă bunica lui Sergiu și a plecat spre bucătărie. Pavel s-a luat după ea.
– Uite, am făcut niște șnițele, a zis și a arătat spre o farfurie așezată în mijlocul mesei. Acolo se afla o mică grămadă de felii din carne trecute prin ou și făină și apoi prăjite în tigaie.
– Ai și pâine, a zis ea și a împins spre el un coș cu felii pufoase.
Pavel s-a așezat și el pe un taburet. A luat o felie și a așezat un șnițel deasupra. A mușcat, dar îl durea stomacul. Totuși, gustul de carne de pui i-a amintit că trecuseră peste 12 ore de când mâncase ultima oară. A înghițit și aproape imediat l-a lăsat durerea. A mușcat din nou.
– Pot să fumez? a întrebat femeia.
Pavel a dat din cap că da. Ea și-a aprins o țigară Snagov. A tras adânc în piept și a dat druml fumului înspre tavan ca să nu-l deranjeze.
– Bei o cafea? a întrebat din nou.
Pavel a dat iarăși din cap. Femeia a lăsat țigara în scrumieră. S-a ridicat și a deschis bufetul. A luat o cutie și a pus-o pe masă. A cotrobăit după zahăr. Apoi a luat ibricul, a pus două căni de apă rece în el și l-a pus pe foc. S-a întors la țigară. Pavel a terminat sandivișul. Dar a rămas acolo.
– Îmi dai și mie o țigară? a întrebat el.
Femeia a întins pachetul spre el. Apoi i-a dat și bricheta. Fumul iute îi făcea bine. Senzația de greață dispăruse.
– Ți-a zis ceva înainte să moară? a întrebat ea.
Pavel a tras adânc din țiagră și a privit-o parcă venea de pe altă planetă. Apa în ibric începuse să sfârâie. S-a ridicat, a luat cutia de cafea și a pus patru lingurițe, apoi patru de zahăr.
– Eu o beau mai dulce, s-a scuzat ea, întorcându-se spre Pavel.
A lăsat lichidul să dea în clocot de trei ori, de fiecare dată când se apropia de marginea ibricului îl lua repede de pe foc. Când operațiunea s-a terminat, a luat două căni, le-a pus pe masă și le-a umplut. În bucătărie mirosea a cafea.
– E naturală, a spus. Eu i-am adus-o lui Sergiu ca să bea în sesiune când avea mult de învățat.
– A murit fulgerător, a zis Pavel. L-am văzut cum se prăbușește. Eram la doi pași în spatele lui. Requiem nici nu s-a întors. Mergea înainte. L-am strigat. Când m-am apropiat, murise. N-a scos niciun cuvânt.
În ochii femeii au apărut lacrimi.
– Știi, eu sunt mama lui Sergiu, a spus ea ca și cum s-ar fi scuzat pentru slăbiciune. Dar n-am fost o mamă bună. L-am părăsit și l-am lăsat pe capul părinților mei. Mi s-a părut o povară. Acum îmi lipsește.
Pavel a sorbit din cafea. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu știa ce.
– A fost un băiat bun, a spus el într-un final și și-a ascuns chipul după cana de cafea.
– Poți să pleci când vrei. Noi așteptăm legistul. Am un prieten care lucrează la institut. A zis că vine cum găsește timp. Mi-a spus că sunt cam aglomerați.
Pavel a dat din cap și a continuat să stea cu cana de cafea într-o mână și țigara în cealaltă.
– Am auzit la televizor că cei morți la Revoluție vor fi îngropați într-un cimitir special, lângă Bellu.
Pavel o privea și se gândea că într-adevăr Sergiu murise din întâmplare. Viața lui era prețul pentru o lume despre care nu știa nimic.
– Nu trebuie să dau o declarație ceva. Să povestesc la miliție cum s-a întâmplat? a întrebat Pavel.
– Care miliție? a zis femeia.
S-a gândit că avea dreptate. Dar, acum că își revenise dorea să fie cumva util.
– Lasă-mi un număr de telefon și du-te acasă. Te așteaptă o zi lungă.
– Aș vrea să vin la înmormântare.
– O să te sun. Ai grijă să nu mori și tu până atunci.
S-a ridicat. Femeia l-a însoțit până la ușă. Abia atunci a realizat că a dormit cu geaca de blugi pe el, iar pe o mânecă a văzut o pată maro. Era sânge, sângele lui Sergiu. A ieșit. A întors privirea spre ea, a ridicat mâna în semn de rămas bun și a coborât scările. A ieșit în bulevard. Se luminase de ziuă de-a binelea. Cerul era senin, iar orașul mirosea a dinamită.
Până în Militari a mers pe jos. Nu circula niciun autobuz, niciun tramvai. A trecut prin zece baraje făcute în mijlocul drumului. A arătat buletinul, s-a lăsat percheziționat, a răspuns la întrebări.
La unul dintre ele, chiar în intersecție la Lujerului când să facă dreapta pe Uverturii, un puști de vreo 14 ani care-și făcuse dungi negre pe față cu chibrituri arse ca să arate ca Rambo l-a întrebat de ce n-are tricolorul pe braț sau undeva. Pavel a ridicat din umeri.
– Tu nu ești revoluționar? s-a răstit piticul.
– Ba da, a răspuns el, am avut, dar l-am pierdut la televiziune, a mințit.
– Ce e pe la televiziune? a întrebat micul Rambo.
– S-a tras toată noaptea, a mințit din nou.
A intrat pe bulevard și nu l-a mai oprit nimeni până acasă. Din când în când mai trecea câte o Dacie rablagită pe drum. În rest, nici țipenie. Dinspre Drumul Taberei se auzeau focuri de armă, mitraliere și, din când în când, câte o bubuitură de tanc. Când a intrat în casă, mama îl aștepta în sufragerie. Televizorul mergea, iar din Studioul 4 se făceau anunțuri importante. S-a ridicat și l-a îmbrățișat.
– Ce face Rada? a întrebat.
– Acum, doarme. Te-a așteptat toată noaptea.
– Mă duc să fac o baie, a zis.
A aruncat tot de pe el în cutia cu rufe murdare. Stătea dezbrăcat și se privea în oglindă. Avea cearcăne adânci și vineții. A răsucit robineții. Nu era apă.