Să mă faci în culori deschise, îi spun. Buza ta o sa fie deschisă, că pun mai mult roșu, răspunde preocupat. Dar laptopul, n-am ce face, este negru, mai zice. Și o să adaug niște linii mai luminoase la picioare. La laptop tocmai am pus un concert de Mozart, atmosfera este oricum îngerească.
Oare Donde ne pictează la fel cum pictezi și tu, întreb? Hm… nu știu… acum îți fac ochii cum i-am făcut și ochii lui mami – negri. Donde ne-a făcut cu culori magice, nu ca mine, adaugă. Știi că și Donde-pui o pictează pe mama lui, îmi mai spune. Donde, adică Dumnezeu – acum, la cinci ani, pronunță corect, dar a rămas denumirea de acum 2-3 ani. Cred că și lui Donde îi place. Și mai ales lui Iisus cred că-i vine de minune numele Donde-pui atunci când se află în brațele Maicii Sale…
Ca orice artor – așa le zice fiul meu artiștilor plastici, făcătorilor de artă – este plin de ambiție și de nemulțumiri: bombăne că mami care acum nu-i acasă i-a pus pe undeva una din pensulele preferate. Am cărat împreună micul șevalet până în camera mea de lucru. Oricum în camera lui plină-ochi de jucării n-aș fi putut poza. Nu țin minte să fi făcut pe modelul pentru a fi pictat ori desenat vreodată. Nici măcar în vreo stațiune pe unde vin artiștii de mâna a doua ca să-ți facă câte un portret la minut, pe bani. Nici nu mi-am imaginat vreodată cum va fi fiul meu, nici măcar pe când era în burtica mamei și dădea din mâini și din picioare mai ales atunci când îi puneam muzică clasică. Avea el câteva preferințe muzicale și-ncepea să țopăie în burtica mamei. Astăzi însă mă surprind cumințel, pe scaun, la masa de lucru pe care nu îndrăznesc nici măcar să pun picioarele „americănește” – cum fac adesea. Stau nemișcat, abia pâlpâi mâinile pe mouse și pe tastatură.
M-ai făcut cu ochelari sau fără? Fără, așa cum erai înainte, răspunde micul artor. Omulețul tocmai a împlinit 5 anișori, eu port ochelari de aproape 30 de ani. Întrebare: de unde știe cum eram „înainte”??…
După o vreme găsesc un pretext să trag cu ochiul la producția de pe șevalet. E aproape gata, se mândrește. Cam multe pete albe, constat cu voce tare. De ce nu pui culoare și pe-acolo? Are imediat un răspuns-poveste cum găsește cu miile, zilnic, numai pentru a ne demonstra că așa trebuie să fie, că are dreptate.
În replică, gândesc că este un bun prilej să mai vorbim despre Donde despre care învăț de la micul artor mai mult decât am învățat vreodată din cărți. Îi spun și eu o poveste: cea în care un iconar din Iași nu reușea să facă fața, chipul Mamei lui Donde. Și cum odată, într-o noapte, după ce a lăsat pe șevalet icoana neterminată, fără de chip, a găsit-o finisată dimineață. Se zice că a pictat-o un înger sau chiar Donde, spun. Micul artor mă privește cu interes de profesionist. Apoi îmi răspunde sigur pe sine, de parcă ar fi fost de față: Donde a făcut-o!
Și unde-i icoana aceea acum, întreabă? Îi spun că este la un munte special numit Athos. Dar că o să-i arăt o fotografie pe laptop. Apoi ne luăm cu altele. Niciodată n-am insistat prea mult nici în discuțiile despre artă, cu atât mai puțin în cele despre Donde. Dar există oare la vârsta lui ceva în afara artei și, mai ales, în afara lui Donde?!
Mai pe seară, după ce tragem un fotbal pe terenul de joacă din parcul de alături, după ce mirosim – la propriu – bucată cu bucată cei câțiva pomi înfloriți, ajungem frânți de oboseală acasă. Îmi reproșează amical, de față cu mami, când rememorăm isprăvile zilei, că nu i-am arătat, așa cum am promis, icoana pictată de Donde. Deschid laptopul și-i arăt icoana intitulată Prodromița. Comentează profesionist, ca de obicei: Donde este cel mai mare artor…