Discuțiile aprinse pe marginea “Poeziei antiutopice. O antologie a douămiismului românesc”*, semnată de Daniel D. Marin, dovedesc încă o dată că “antologiile de generație” reprezintă o specie cu totul aparte.
Când sunt convingătoare și bine întocmite, ele reușesc să demonstreze că există un “ce” universalizabil în literatura nou-veniților, care depășește mizele îngust generaționiste. Invers, când sunt prost alcătuite, ele nu fac decât să readucă în prim-plan luptele intestine și aerul manifest al literaturii recente. De aceea, linia dintre antologia generaționistă – preocupată exclusiv de program și de căile de profit în câmpul simbolic – și antologia care să consacre propriu-zis o “generație de creație” (iată că, vrem nu vrem, sintagma lui Tudor Vianu ne bântuie peste decenii) e extrem de subțire, iar întregul demers al antologatorului poate deveni o probă de foc, un examen de tipul “totul sau nimic”.
O antologie provizorie
Din păcate, recenta antologie are prea multe derapaje de concepție pentru a convinge că este reprezentativă pentru poezia românească din ultimul deceniu. Problema nu e că antologatorul n-are anvergura unei personalități de prim rang a generației, cum s-a tot cârcotit pe la colțurile blogurilor de specialitate, ci că Daniel D. Marin nu vădește preocupări de istoric sau critic literar gata să arhiveze, să organizeze și să interpreteze cât de cât coerent materialul. Dincolo că e extrem de laxă (lucru observat de aproape toți comentatorii cărții), sintagma de “poezie antiutopică” se dovedește la fel de potrivită pentru a cataloga poezia ultimilor ani precum analizele textualist-abstracte din volumul Ștefaniei Mincu, “Douămiismul poetic românesc” (2007). Nici utopia, nici reversul ei nu fac parte din vocabularul – oricât de polarizat sau diversificat – al poeziei recente. Dar asta nu constituie o problemă majoră a cărții, întrucât termenii și conceptele aplicate ar trebui să intre de-abia acum într-un circuit critic clarificator. Se poate trece, apoi, cu vederea peste clasificările și catalogările naive care împânzesc prefața: V. Leac “se joacă surprinzător și lejer în poezie”, Ofelia Prodan “desăvârșește, alarmant și pregnant, și apocalipsa infraumană”, în timp ce Ștefan Manasia “e un vizionar al cotidianului, cu detentă și profundă, și metaforică”. Întrebări serioase naște abia conținutul propriu-zis al antologiei. Căci, deși Daniel D. Marin apelează la criteriul istoric (poeții apar în ordinea cronologică a debutului în volum), în câteva cazuri – Dumitru Crudu și Constantin Acosmei – acesta e contrazis. Criteriul istoric nu-i greșit atunci când se aplică unei generații atât de colorate în tendințe, având și avantajul de a nu solicita capacitatea taxinomică a antologatorului. Numai că refuzul motivației tipologice trebuie compensat neapărat de o vizibilă fundamentare valorică.
Or, din acest punct de vedere, selecția numelor nu e deloc concludentă. De ce să figureze în volum, de pildă, Andrei Peniuc (antologat inclusiv cu versuri precum “nu am putea merge alături și așa nu există/ regret mai mare decât terminarea mea/ separată printr-un întrerupător/ de începerea voastră”), Miruna Vlada (expertă în croșetarea nonsensurilor: “îmi beau cafeaua ca de obicei/ cu ceașca goală fiindcă eu nu beau cafea”), Șerban Axinte (critic bun, dar versificator șters), V. Leac (aici, glosolalia bate poezia) sau Diana Geacăr (ale cărei versuri “cel mai tare și mai tare mi-e frică să mor și/ părinții mei să găsească un corp și/ asta să însemne un fel de sfârșit” asigură cititorului un singur confort: că poeta scrie mai puțin despre moarte și mai mult despre “wiscas”, lingori de adolescență și amoruri adulterine) și nu poeți mai talentați și/sau mai comentați precum Stoian G. Bogdan, Vlad Moldovan, Ioana Nicolaie sau Marin Mălaicu-Hondrari? Sigur că o antologie nu poate fi nici completă, nici aprobată unanim, însă e foarte importantă transparentizarea criteriilor care au stat la baza selecției.
Depășește, în schimb, orice posibilă justificare absența unor nume precum Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin sau Dan Sociu. Dincolo de valoarea lor individuală, fiecare reprezintă câte o direcție viabilă în fenomenul actual, de la fracturismul protestatar marca Ianuș-Vlădăreanu, până la expresionismul lui Komartin sau minimalismul à la Dan Sociu. De unde mai pui că, în afară de ultimul, ceilalți au scris și texte programatice/teoretice ale generației. În motivarea acestor absențe, mult folclorizată și ea, cel mai corect ar fi să rezumăm că slaba expertiză a antologatorului s-a ciocnit mortal de reticența (orgoliul, neîncrederea?) autorilor. Nu discut, așadar, deși îmi păstrez rezerve atât față de profesionalismul antologatorului (care, obținând drepturile de autor ale câtorva poeme de Ianuș, preferă să-l creadă pe cuvânt când își reneagă toată opera poetică), cât și al celor care plasează motivații personale deasupra unei, până la urmă, convenții culturale: acceptarea faptului că, odată ce decizi să devii autor, începi să ai și o identitate abstractă imposibil de retras dintr-un capriciu de moment. Dar toate acestea țin de o delicată etică a discursului civic-cultural ce depășește mizele unei cronici.
Poezia ca instinct de apărare
Dacă, decapitată de direcțiile principale, antologia lui Daniel D. Marin nu poate oferi o panoramă completă, ea facilitează totuși o bună imagine de ansamblu. De fapt, cei 25 de poeți incluși – Constantin Virgil Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Țupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Teodor Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia, Dumitru Crudu, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Miruna Vlada, Diana Geacăr, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Constantin Acosmei, Cosmin Perța, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Șerban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin – clasificați până acum de critică sau de ei înșiși în fracturiști, utilitariști, deprimiști, neoexpresioniști sau minimaliști, alcătuiesc un tablou de familie care n-a părut atât de evident prin stivuirea propriu-zisă a volumelor.
Privită global, poezia actuală pune în scenă cea mai radicală asumare a realului nu doar din ultimele decenii, ci, poate, din întreaga literatură română. Ea reprezintă o replică atât la abstractismul șaizeciștilor, cât și la cotidianul minimalist – dar neutru, inocent politic – al optzeciștilor. “Copiii mileniului trei” probează, ca nicio altă generație de poeți de la noi (mi-e greu să trimit peste secole tocmai la pașoptiști), că vehemența politică merge mână-n mână cu vehemența poetică. Paradoxul face ca, dintre toate genurile practicate asiduu după Revoluție, fie că e vorba de proză, jurnal, critică sau eseu, poezia să fi devenit cel mai sensibil barometru al tranziției românești. Deasupra unor Lautréamont, Rimbaud, Trakl sau Bogza – Geo Dumitrescu, nume vehiculate frecvent drept modele ale generației, tronează ca referință centrală Maiakovski, cu lirismul lui încrâncenat și negru, crud-revendicativ, dar nu lipsit de patetism și de un virulent accent moral.
Toate atrocitățile tranziției românești, cu spaimele și deziluziile aferente, se acumulează și ies la iveală în poezia din jurul anului 2000. Mizeria, marginalitatea socială, ipocrizia consumerismului, lipsa banilor și a perspectivei unei vieți decente nu sunt doar teme exterioare, cum se crede îndeobște, ci traume care atacă intimitatea. De aceea, distanța de la poezia asumat politică de tipul Ruxandra Novac – Domnica Drumea – Gabi Eftimie (pentru a mă rezuma doar la numele prezente aici) până la expresionismul convulsiv marca Dan Coman – Teodor Dună, plasat îndeobște pe celălalt versant, evazionist-metafizic, nu e insurmontabilă. Între cei doi poli se construiește surprinzător de coerent sensibilitatea specifică poetului actual: o sensibilitate de animal hăituit, mușcat de răul social absolut, și care mușcă, de aceea, înapoi. Violența douămiiștilor, capul de acuzare formulat de critici așezați și pudibonzi, se naște dintr-un primar instinct de apărare și din exasperare reactivă. De aici, aliajul cu totul specific între agresivitate și masochism, între protestul comunitar și biciuirea până la sânge a sinelui. Criza acută a comunicării, neputința și abulia, singurătatea paroxistică de zi cu zi, vinovăția și spaima congenitală, nevroza anonimă, setea irațională de răzbunare sunt doar câteva dintre obsesiile acestor poeți. E interesant de observat că, față de generațiile anterioare, lipsește total tema iubirii (simplă interfață a nevrozei), topos-ul literaturii, precum și orice altă formă de evazionism. Poeții actuali sunt niște prezenteiști, o generație fără memorie și fără familie. În rarele cazuri când aceasta din urmă își face loc în imaginarul patologic-egocentrist al poeziei de azi, e populată de figuri alienante precum fratele nebun (T.S. Khasis) sau tatăl tiranic (Domnica Drumea).
Cu privire la valoarea acestei poezii, Paul Cernat are dreptate: deocamdată, aerul comun e mai pregnant decât reușitele individuale, astfel încât antologarea, reducerea la esență, favorizează pe fiecare dintre acești poeți și pe toți la un loc. Excepție fac “ecografitti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri” (Ruxandra Novac) și “Jucăria mortului” (Constantin Acosmei), nu numai cele mai unitare ca tematică și viziune, dar și cele mai consistente volume antologate aici. În primele linii valorice se detașează și poezia lui Ștefan Manasia, Dan Coman sau Adrian Urmanov, uitat din păcate destul de repede după retragerea de pe scena literară.
Mă tem, însă, că, la un mic bilanț al istoriei recente, poezia tânără pare încărunțită prematur, dacă ne gândim că după 2005 au fost rare, de nu cu totul inexistente, cărțile de excepție. Emulația a luat sfârșit încă din prima jumătate a deceniului. Poeți care au reușit să convingă la debut sau la al doilea volum revin spre finalul deceniului cu cărți dezamăgitoare. Cazurile cele mai flagrante sunt Marius Ianuș, cu “Ștrumfii afară din fabrică!”și Elena Vlădăreanu, cu “Spațiu privat”. Deși decente, ultimele volume semnate în 2009-2010 de Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Teodor Dună nu mai dau nici ele măsura talentului individual probat anterior.
Nu știu dacă e legitim să se vorbească deja de o veritabilă criză de creație – la urma urmei, majoritatea douămiiștilor au în jur de 30 de ani -, însă se prea poate ca o poezie care a speculat cu furie fantasmatică Răul tranziției (climaxul din jurul anilor 2000), pariind total pe hărțuirea reciprocă dintre eu și real, să-și fi epuizat resursele odată cu mica stabilitate socială din a doua parte a deceniului. Și nu mă bazez aici pe o hazardată ipoteză deterministă, ci chiar pe imaginarul din volumele mai recente, cu totul “îmblânzit”: căci în subiecte și tematici propriu-zis domestice – nașterea, iubirea parentală, relația antipatică cu rudele, dilema alcool-soție -, poeții de azi nu se simt deloc la ei acasă.
Dacă nici spectrul amenințător al adâncirii crizei sociale nu-i mai scoate din acest midlife crisis precoce (scuzată să-mi fie poanta macabră), s-ar putea să fie nevoie de o revoluție de formulă poetică în care însă nu-i deloc sigur că tot ei vor fi protagoniștii.
*) Daniel D. Marin, “Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc”, Editura Paralela 45, Pitești, 2010, 272 p.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.