Radu Țuculescu (născut la 1.01.1949, Tg.Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană. Absolvent al Conservatorului Gh. Dima din Cluj – secția vioară. Dintre romane: Ora păianjenului (Ed. Albatros, 1984), Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1985), Umbra penei de gîscă (Ed. Dacia, 1991), Povestirile mameibătrîne (Ed. Cartea Românească, 2006), Stalin, cu sapa-nainte! (Ed. Cartea Românească, 2009), Femeile insomniacului (Ed. Cartea Românească, 2012). Volume de teatru: Ce dracu se-ntîmplă cu trenul ăsta? (Ed. Eikon, 2001), Bravul nostru Micșa (Ed. Eikon, 2010).
A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune.
A tradus volume de poezie și proză din literatura elvețiană contemporană de expresie germană și din literatura austriacă.
Cărțile sale au apărut, pînă în prezent, traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria, Serbia.
Teatrul său este tradus în cehă, maghiară, franceză, ebraică.
Romanul lui Radu Țuculescu promite o poveste vie, colorată deseori de poezie, dar și de vorbirea pestriță, distinctă, a unor personaje inubliabile ca Radu Orbul, Fangli și Brînză, Lulu, pedagogul Prada, Despina, Maria Candelato, tanti Ria și mulți alții. Cinematografic și inteligent construit, Mierla neagră nu este doar un Bildungsroman captivant, ci mai ales o carte despre simțuri. O carte laborios alcătuită din sunete și imagini, din mirosuri și culori, zugrăvind o lume aparent banală pe care, însă, bucuria estetică o transformă în spectacol. Deasupra tuturor acestor felii de viață – trecute și prezente – stă corbul Dodo, mascota internatului, „mierla neagră”. Nu strigă „nevermore”, ca odinioară corbul lui Poe, ci imită auctorial glasurile tuturor personajelor, ca un povestaș conștiincios.
Literatura lui Radu Țuculescu spune povești – povești pasionante, povești incredibile –, dar o face cu instrumentele și sensibilitatea unui poet.
*
* *
Fostul tovarăș pedagog Prada, întoarse capul spre dreapta. Își văzu chipul congestionat în oglindă, plus zîmbetul meu angelic. Imaginea unor contraste neplăcute. Se răsuci spre stînga. Citi proverbul chinezesc, dînd din cap, aprobator. Apoi reveni la mine.
„Ar fi trebuit să opresc apa…”, zise.
„Cînd?”, m-am prefăcut că nu pricep.
„Și să vă scot, cu forța, afară…”, continuă Prada.
„Cînd?”
„M-ați provocat, cu cîntatul vostru, iar eu m-am comportat copilărește.”
„Cînd, tovarășe Prada??”
Ridicasem tonul puțin și imediat mi-a părut rău. Doream numai să-l provoc, să-i scormonesc amintirea, să-l întorc înapoi în timp, între zidurile jilave ale internatului greierașilor. Să-i declanșez, pentru cîteva momente, scurte fulgere în interiorul labirintic al memoriei sale.
„Atunci… în spălător…”, murmură Prada.
„A, da, îmi amintesc!”, am izbucnit, ca trezit din vis. „Cînd sărbătorisem victoria flautistului nostru, mîndria școlii, mîndria țării, da, da. Și l-ați trimis la duș, să se spele, îi puțeau picioarele.”
„Eu… așa era regula…”
„Ce fel de plăcintă doriți? Avem cu carne și fără, cu brînză dulce sau sărată…”
„Ce-mi recomanzi?”
„Toate sînt la fel de gustoase. Fără excepție.”
„Oferta e bogată. Imposibil să gust din fiecare sortiment…”
„Pe rînd, nu-i grabă. Zilnic, puteți proba cîte una… sau două. Voi fi aici, tovarășe Prada…”, am șușotit, conspirativ.
„Oare… ai putea renunța la cuvîntul tovarăș?”, mă întrebă, pe un ton rugător, aproape plîngăreț. Transpirase printre ridurile frunții.
Am evitat să-mi iau vreun angajament în acest sens.
„Propun să începeți cu o plăcintă cu carne de porc. Ori ați devenit, între timp, vegetarian?”
„Mănînc orice, fără mofturi.”
„Ca și mine, ce coincidență! Așa sînt cei crescuți prin internate. Cînd mănînci la cantină, fără alternativă, nu refuzi nimic. Te obișnuiești. Cantina devine a doua ta patrie.”
„Și eu mai mîncam la cantină…”
„Da? Nu-mi amintesc. Apropo, tot pedagog?”
„Tot pedagog am rămas și după revoluție. Sînt prea bătrîn, ca să pornesc vreo afacere, pe cont propriu. Mai am cîțiva ani și ies la pensie.”
„Iar liceul nostru?”
„Clădirea a fost retrocedată călugărilor franciscani.”
„A revenit proprietarilor în drept. Pentru greierași, era total nepotrivită, rece, întonecoasă, plină de igrasie…”
„Acum avem o clădire nouă, modernă, cu sală de concerte…”
„Și dormitoare fără umezeală pe pereți, bănuiesc.”
„Internatul are mai multe dormitoare, fără paturi suprapuse…”
„Iar spălătorul?”, am scăpat întrebarea, ca din întîmplare.
„Îți imaginezi și tu, departe de cel vechi… Cînd ai timp liber, vino într-o vizită, unii dintre profesori sînt foști colegi de-ai tăi.”
„Da?”, m-am mirat, făcînd o mutră caraghioasă. De fapt, aflasem și despre retrocedare, despre noua clădire, despre foști colegi, ajunși profesori. Unul dintre ei era și Fangli. Optase pentru învățămînt, la sugestia soției, deasemenea profesoară de solfegii și teorie muzicală. Timpul liber și-l dedica taxidermiei. O pasiune care nu-i aducea cine știe ce profit, dar îl încînta. Radu Orbul era, deasemenea, profesor, dar la o școală specială. Brînză sufla la trombon în Filarmonică, sediul acesteia aflîndu-se la două străzi distanță de bistrorant. Instrumentiștii îmi deveniseră clienți. Foști colegi de liceu ori de internat. În pauză, își luau plăcinta și limonada. Unii, preferau o bere. Atunci treceau în localul de alături, cu plăcintă cu tot.
„Dacă noul liceu nu s-ar afla atît de departe de centru, toți elevii și profesorii ți-ar fi devenit clienți fideli…”, zise pedagogul Prada.
„Poate rezolvăm o colaborare”, am zis, zîmbindu-i duios. „S-au dus vremurile căruțului cu haleală, tras de greierași prin oraș, zilnic.”
„Aș putea vorbi cu directorul. E tînăr, cu cîțiva ani mai mic, precis te cunoaște, a auzit de tine, cine nu a auzit…”, mai rosti pedagogul Prada și, brusc, își întrerupse șirul vorbelor.
„Cu siguranță! Cine n-a auzit de Anghel Radu, în liceul greierașilor? Ba, și în Marele Oraș! Au scris ziarele, s-a vorbit la radio, la televizor. O celebritate locală, nu? Ați avut oarece aport, în aceste sens.”
Pe fruntea fostului tovarăș Prada, se mai adunase un șir de bobițe de transpirație.
„Eu…, șopti, am spus numai ceea ce am văzut… strict… n-am inventat nimic… nu mi-am dat cu părerea. A fost adevărul…”
Aplecîndu-mă asupra tejghelei, i-am făcut semn să se aplece și el. Ne-am apropiat capetele. I-am simțit răsuflarea grea atingîndu-mi, umed, obrazul.
„Datorită faimei respective, am clientelă bogată, zău. E… excitant să primești de mîncat și de băut, din mîinile unui fost criminal.”
Am revenit, rapid, la poziția inițială și am continuat, cu voce normală, de serviciu.
„V-am împachetat două plăcinte cu carne. Una este pentru doamna, din partea casei.”
„Nu trebuia…”
„Oh, dar unde mi-a fost capul! N-am întrebat de copii, de nepoți…”
„Noi, din păcate, nu am putut avea copii, se știe… Soția…”
„Mă gîndeam că ați înfiat vreunul. Acum e la modă. Un vietnamez, de exemplu…”
„Prea tîrziu. Sîntem în vîrstă, ne-am obișnuit singuri.”
„S-o aduceți și pe doamna pe aici, în bistrorantul La Ponco!”
„Bineînțeles. Cuvîntul ăsta, bistrorant, l-ai inventat tu, așa-i? Ai combinat bistrou cu restaurant…”
„Răspuns corect!”, am zis, ca un profesor cocoțat la catedră. „Iar Ponco e un cuvînt pe care nu l-am inventat eu, așa-i?”
I-am întins punga cu plăcinte.
„E… cam grea pentru două plăcinte”, constată pedagogul Prada.
„Surpriză! Sînt… mai multe. Garantez că le veți mînca pe toate. Plătiți doar una, simbolic.”
„Mulțumesc…”, murmură Prada. „De data viitoare, însă, voi plăti toată consumația, ca orice client.”
Un prim impuls mă îndemnă să-i spun, totul se plătește, pînă la urmă, tovarășe Prada. Am preferat altceva. Fără vreo legătură cu plăcintele din pungă.
„Adevărul e… de două feluri, tovarășe Prada. Unul care se vede și altul care nu se vede. Cînd se ține cont doar de primul, totul poate deveni o porcărie tragică.”
Mi-a aruncat o privire atît de implorătoare încît, într-o altă viață, cu siguranță mi-ar fi fost milă de el.
L-am urmărit cum iese cu încetineala unui melc. O clipă, l-am văzut foarte gras. Oribil de gras. Tîrîndu-și hoitul puhav, gîfîind sonor. Strecurîndu-se, cu eforturi jilave, prin cadrul ușii devenit prea îngust pentru el.
Fostul tovarăș pedagog Prada va ajunge clientul nostru permanent, așa cum mi-am dorit. Se dovedi un adevărat gurmand. Un lacom. Oamenii răi sînt lacomi, se spune. Sau lăcomia a provocat răutatea oamenilor. Eu l-am provocat continuu, pe fostul pedagog. Întotdeauna, primea în plus față de ceea ce comanda. Din partea casei. Toți angajații știau că este un protejat de-al meu. Vreun neam îndepărtat, își închipuiau unii. Nu-l deranja numele lui Ponco atîrnat deasupra intrării. Nu-i provoca strîngeri de inimă. Poate, doar la prima noastră întîlnire, o meschină tresărire. Sau, subconștientul l-a îndemnat să calce pragul bistrorantului La Ponco. Un soi de pocăință nerecunoscută. Îngurgita, pentru a-și curăța conștiința! Basme. Supoziții fanteziste. Nu mă interesau nici un soi de explicații. Fostul tovarăș pedagog Prada trebuia îndopat, zîmbindu-i-se mieros. Ca pe-o gîscă. Să-l văd cum prinde proporții. Cum se umflă. Cum gîfîie tot mai rău, cînd trebuie să-și miște burdihanul. Picioarele umflate. Să-i fie inima înghițită de grăsime, iar trupul inundat de transpirație. Să-i pută picioarele a hoit.
În mod cu totul curios, timp de vreo oră, nu mai intră nici un client în bistrorantul nostru. M-am mirat, fără să mă neliniștesc. Mario se afla în bucătărie, cu două ajutoare.
Ceva plutea în aer. Ceva de bun augur.
Ușa se deschise, în fine, și apărură doi tineri. O pereche. Am încremenit, holbîndu-mă la băiat. Slab, mic, cu ochelari rotunzi pe nas, semăna, șocant, cu Ponco. Colegul și plăpîndu-l meu prieten. Fata care-l însoțea era, la rîndul ei, micuță, subțirică și purta… o pereche de ochelari rotunzi pe nas! Frate și soră, probabil. Studenți în primul an, mai mult ca sigur.
S-au apropiat, au șușotit între ei, apoi băiatul s-a întors spre mine și a rostit, candid:
„Am dori, vă rog, un ponco cu brînză dulce și altul cu carne de pui…”
„Un… ce??”
„Vă rog … să mă scuzați…”, a rostit ochelaristul, înroșindu-se. „Două plăcinte, am vrut să zic, una cu brînză și…”
„Și alta cu carne de pui, am reținut”, i-am zîmbit, încîntat de fîstîceala care-i cuprinse pe amîndoi, ca la un semn al baghetei unui invizibil dirijor. „Sînteți studenți?”
„Da, răspunse fata, în primul an.”
„Cumva… la Academia de muzică?”
„Se vede?”, răspunse tot fata, surîzînd angelic.
Sigur, m-am topit, auzind răspunsul. Simțisem, clar, cum plutește ceva în aer.
„La instrument ori la pedagogie?”
„Instrument…”
Mi-am înghițit următoarea întrebare. Puteam paria că unul dintre ei studia flautul.
„El este violonist, chiar dacă-i subțirel…”, rîse fata, senin. „Eu sînt flautistă.”
Firesc. Înfiorător de firesc. Venise timpul să nu mă mai mir.
Trecuse, ca o pală de vînt, un înger în zbor pe deasupra noastră. Rapid, transparent, ghiduș.
„Ați mai mîncat din plăcintele noastre ori sînteți aici pentru prima oară?”
„Desigur, de cîteva ori. Sînt gustoase…”
Cu siguranță, n-am fost eu cel care i-am servit atunci. Asemănarea tînărului student cu Ponco, m-ar fi impresionat, mi s-ar fi lipit de retină.
„Acum, uitați care este… problema!”, am rostit, abordînd o mină foarte serioasă, plină de importanță.
„E vreo problemă?”, întrebă flautista.
„Da. Una… super!”, am răspuns și am văzut, la amîndoi, cum li se măresc ochii în spatele lentilelor. „Începînd de azi, timp de o lună, aveți zilnic cîte o plăcintă umplută cu ce doriți voi, din partea casei.”
„Din partea casei?”
„Adică, pe gratis, ca să fiu clar… greierașilor!”
„Dar de ce?”, întrebă fata.
„Din cauza lui!”, am răspuns, arătînd cu degetul spre violonist. „Ideile bune trebuie răsplătite. Cel mai des, ideile ăstea bune apar așa, din senin, din întîmplare…”
Nu pricepeau nimic. L-am strigat pe Mario. Și-a făcut apariția, cu o lingură de lemn în mînă.
„Șefule, s-a întîmplat ceva?”
Mario este un tip capabil să emane în jurul său un optimism molipsitor. Nici anii de detenție nu-l lecuiseră.
„Mario, privește-i pe acești doi tineri minunați.”
„Îi privesc…”
„Începînd de azi, timp de o lună, zilnic, vor primi din partea casei, cîte o plăcintă umplută cu ce doresc, plus o limonadă. Dacă, bineînțeles, au chef să mănînce, zilnic așa ceva.”
„Cu ce ocazie?”, întrebă Mario, privindu-i, surîzător, pe cei doi.
„În sfîrșit, plăcinta noastră nu se va mai numi atît de banal… plăcintă. El a botezat-o. I-a dat personalitate!”
Tinerii muzicieni mă priveau ca pe un actor de comedie care povestește glumițe, pentru a distra publicul.
„Cum?”, întrebă Mario, în continuare.
„Ponco!”
„Ponco?”
„Da. Simplu. Șocant de simplu. De mîine, schimbăm toate etichetele. Dispare cuvîntul plăcintă, definitiv. De mîine servim ponco cu carne de toate felurile, ponco cu brînză dulce, ponco cu brînză sărată… Plăcinte găsești peste tot, poncouri, doar la noi! E marca noastră!”
„Măi, să fie”, exclamă Mario. „Ne-am stors creierii atîta vreme iar soluția zăcea… chiar deasupra ușii! Aș dori un ponco cu carne de vită, un ponco cu brînzică și stafide, un ponco cu prune și smîntînă și nuci… ! Sună bine.”
„Sună… afurisit de bine. Voi ce părere aveți?”
Tinerii zîmbeau, destinși. În sfîrșit, șarada fusese dezlegată.
„Sună armonios”, zise tînărul, mîndru. „E cuvîntul potrivit. Nu pentru că eu l-am găsit, din greșeală, dar va prinde repede, sînt sigur. Îl lansăm, imediat, prin facultate. Le va plăcea și copiilor!”
„Nu mai putem sta, avem muzică de cameră. O să mîncăm pe drum, cîte un ponco!”, zise flautista, făcîndu-ne cu mîna.
Pe violonist, l-aș fi strîns în brațe. M-am abținut, estompîndu-mi explozia sentimentală.
Au ieșit studenții, a dispărut și Mario înapoi în bucătărie.
Am rămas eu, zîmbind fericit.
O fericire tivită cu melancolie. Pudrată cu tristețe. Ca o adiere…
Apoi am pufnit în rîs.Unul scurt, înăbușit, drăcesc. Abia așteptam să-l revăd pe fostul tovarăș pedagog Prada intrînd în bistrorant. Să-i văd mutra cînd va descoperi noua denumire a produsului nostru.
Cu ce voce va rosti, de exemplu, te rog, un ponco cu brînză sărată?
Va fi capabil?
Nu se va sufoca? Nu-și va înghiți limba? Nu-i va plesni vreo venă?
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească