Ce pățește psihologul când se apucă de scris? Riscă o pățanie fericită: are succes, publicul începe să-i caute cărțile, o carte naște altă carte, și așa se trezește autor. Și dacă tot nu se mulțumește cu o carte două și nu dă semne să se potolească, pățește încă… o pățanie, mai frumoasă și mai fericită: editura îi face serie de autor. Presimțeam eu vag și difuz că urma să se petreacă “o pățanie”, este drept, așteptam alta, dar nu pot decât să sper ca va veni și ceea ce aștept într-o bună zi.
Noua carte are un titlu-cârlig, așa cum știe foarte bine să aleagă Aurora Liiceanu: “Viața nu-i croită după calapod”. Și pare o continuare a cărții anterioare, “La taifas”. Iar metoda și stilul deja știute dau cititorului un sentiment de confort, răspund așteptării, în plus scot la lumină originalitatea. Cum să numesc bucățile care compun volumul? Cel mai potrivit termen este proze scurte, ele se hrănesc din miezul vieții, fiindcă pornesc de la persoane cunoscute, cazuri concrete, dar se hrănesc și din miezul cărții.Aurora Liiceanu este și un cititor neobișnuit, citește cu alți ochi întâmplările din ficțiune, le vede și din alt unghi și cu alți “ochelari”, se deosebește ca mod de lectură de pasionații de literatură, de filologi mai ales. Ajunge repede la “miezul” ascuns, iar comentariile duc la surprize. Deși ai citit aceeași carte, îți pui întrebarea: oare cum de n-am observat asta și nu m-am gândit că…
Am regăsit între “fructele” din care autoarea extrage miezul savuros cărți citite în mod sigur în urmă cu mulți ani, care au apucat să fie filtrate de sita memoriei, rămânând din ele doar esența subiectivă (ca povestirea extraordinară a lui O. Henry, “Ultima frunză”) sau romane recent apărute, ca “Mr Peanut” de Adam Ross. Ca să nu mai vorbim de Julian Barnes, Iris Murdoch ori Hanif Kureishi. Exemplul cel mai interesant de personalizare a lecturii mi s-a părut felul în care s-a apropiat și s-a depărtat de “Medgidia, orașul de apoi” de Cristian Teodorescu.
Inevitabil, se nasc multe întrebări: cum îl citește Aurora Liiceanu pe Irving Yalom? Cum ar explica succesul lui ca prozator? Cum se explică astăzi interferența tot mai intensă și mai densă între ficțiune și psihanaliză, chiar psihoterapie? Au trecut decenii de când critica literară a intrat în teritoriul psihologiei, au fost investigate opere și autori prin psihocritică și chiar psihanaliza creatorilor. Acum asistăm la fenomenul invers, complementar.
Se știe bine că literatura a oferit modele și nume marilor complexe, începând cu tragedia greacă – a se vedea faimoasele complexe. Observațiile Aurorei Liiceanu semnalează că a venit alt moment: psihologii se îndreaptă spre literatură ei înșiși, nu caută doar exemple sau confirmări ale unor ipoteze, caută mai degrabă alianțe profitabile pentru ambele părți. Ce se va întâmpla cu literatura și ce se va întâmpla cu psihologia sau psihanaliza în cursul unei asemenea simbioze, cum vor ieși din aceasta “contaminare”? Relația dintre ele pare atât de puternică, încât greu se mai pot separa.
Față de volumul anterior, cu o abundență de istorii personale, cu numeroase întâmplări, cel de față mi se pare mai încărcat de reflexivitate. Ca și când Aurora Liiceanu și-ar fi impus ori pur și simplu ar fi simțit nevoia unui răgaz ca să se oprească pe îndelete asupra unor gânduri ivite în cursul diferitelor cazuri prezentate și nu s-a îndurat să le abandoneze în stadiul de semințe, ele tot încolțeau și acum le-a lăsat să înflorească.
Chiar împărțirea cărții în două părți – “Întâmplări” și “Gânduri”, este una simptomatică. Cred că autoarea se află, conștient sau nu, într-un impas sau, dacă este prea mult spus, în fața unei decizii. Va continua să scrie cărți în maniera de acum care i-a adus celebritate și public, dar riscând să se plictisească (nu cred că se vor plictisi cititorii, fiindcă așteptarea lor ar fi satisfăcută), sau se va îndrepta spre altceva. Dar ce va fi acest “altceva” o știu doar autorul și viitorul.
Aurora Liiceanu, Viața nu-i croită după calapod, Editura Polirom, 2011, 240 pag.
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000). Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.