– Critic literar și universitar, teoretician și mamă a două fete, cercetător post-doctoral și blogger, director al Departamentului de Literatură Comparată și un om fără nici un fel de morgă. Mihaela Ursa are o structură oximoronică sau aceasta este normalitatea?
– Ați uitat să menționați horticultor amator, frizer de familie, stăpână de cățel zănatec, bricoleur de geniu, croitoreasă ratată și gospodină fără tragere de inimă.
Înlocuind însă gluma cu patetismul poveștilor despre sine, aș spune că întrebarea dvs. mă nedumerește și mă găsește nepregătită să înțeleg oximoronul de referință. Nu mi-am gândit niciodată viața în termeni de incompatibilitate, am încercat doar să mă ocup – cum fac mai toți oamenii – cu ceea ce mă face fericită. Mi se pare inexplicabilă rezistența, în epoca noastră, a modelului romantic de creator sau de om de știință: ideea că, pentru a face creație artistică sau intelectuală, trebuie să-ți stabilești obligatoriu o formă de “înălțime” de la care să disprețuiești sacrificial “prea-omenescul”, cu toate ale sale, este produsul unor paradigme care și-au avut rostul lor în istorie, dar care nu mai fac niciun sens în lumea de astăzi. Singurătatea în care se întâmplă creația este pentru mine mai puțin o funcție fizică ori socială și mai mult una de strictă intimitate (adică de viață interioară, independentă de ceea ce ți se întâmplă pe dinafară), mai puțin un exercițiu de “disociere” de cele ignobile și mai mult unul de integrare a tuturor fragmentelor care îți compun viața la un moment dat.
Într-un fel, experiența creației îmi seamănă foarte bine cu experiența suferinței: poți să suferi pe un pat de spital, absolut singur, în condițiile cele mai vitrege, fără să te întrebe nimeni ce te doare, sau poți să suferi acasă, înconjurat de toți cei care te iubesc și își fac griji pentru tine. Veți spune că este mai bună varianta a doua, în care știi cel puțin că ești iubit, dar eu n-aș fi atât de sigură. În realitate, durerea este aceeași, o trăiești la fel de singur și de acut în ambele situații, la fel cum în creație ești absolut singur, adânc cufundat în apele ei sau plutind superficial pe deasupra, fără ca nimeni altcineva să participe la ceea ce trăiești, să te ajute sau să te încurce cu adevărat. (Cu toată umilința, vorbesc aici despre creație, nu despre critică, fiindcă pentru mine critica nu înseamnă mare lucru dacă nu este creatoare: nu mă interesează dacă înseamnă doar ierarhie, judecată de valoare, putere.) Or, dacă am ceva de scris sau de spus, mă pot concentra în aproape orice fel de condiții, după cum nicio formă de asceză înaltă, de rupere princiară de la alte preocupări, nu mă ajută dacă nu am nimic de spus.
Admit că ai nevoie de o natură fericită ca să vezi lucrurile astfel și admit că nu am niciun merit că mi s-a dat o astfel de natură. În zona de unde vin se spune: “unde-i deșteptăciune multă, e și prostie multă”, o vorbă pe care am înțeles-o întotdeauna ca pe un avertisment asupra nevoii de a păstra buna măsură a lucrurilor. Am reîntâlnit apoi zicala sau, mai precis, efectul ei, în literatură: Robert Musil vorbește despre “omul fără însușiri”, în modernitatea vieneză se aspiră spre “cealaltă stare” – tot atâtea forme de perpetuă contemplare a puterii pe care o au lucrurile neîmplinite de a-ți oferi totul, pentru că Totul este întocmai ceea ce nu a devenit încă fapt, dar a început să existe ca posibilitate. Milan Kundera o spune răspicat în Viața e în altă parte: lucrurile cele mai importante nu sunt cele care îți apar astfel când ești cufundat în ele, când ele te-au absorbit cu totul. În acele momente devine crucial să îți amintești că alte vieți, alternative, sunt simultan posibile și pline de sens. Într-un fel, așa văd și sensul auto-iluzionării lui Ingres, care a devenit ea însăși un clișeu (cine nu cunoaște tristețea iluziei unei violon d’Ingres?): Ingres a fost convins toată viața că posteritatea îl va aprecia și îl va recupera ca pe un mare violonist. De pictat, a pictat – din punctul său de vedere – în registru minor și cu o motivație strict interioară, nerecunoscută, se pare, până la capăt. N-a știut lecția lui “viața e în altă parte” și a devenit personaj mitologic pentru acest act de uitare.
Eu nu fac altceva decât mama mea, decât alții din jurul meu: iubesc, disprețuiesc, mă agit, am grijă, ignor, mă enervez și enervez pe alții, dăruiesc, primesc, muncesc, huzuresc, plantez, culeg, salahoresc, sunt atentă la detalii, râd, plâng, câștig, pierd. Nu e niciun oximoron la mijloc, dar nici o anormalitate în raport cu care să gândesc normalitatea vieții mele. Există oameni care blochează mai multe locuri de pe această listă de verbe diferite pentru a face loc unei singure vocații. Sunt oamenii care își înțeleg, de pildă, munca drept marea lor dragoste sau îngrijirea de altul drept marea lor pierdere. Fiecare decide pentru sine. În ce mă privește, nu cred că există în absolut meserii mai importante decât altele, plăceri mai nobile decât altele, lucruri care merită făcute și lucruri care nu merită făcute din principiu, ci – mai degrabă – că fiecare stabilește pentru sine aceste ierarhii funcție de propriul sistem de căutare a fericirii. Nu cred în mitul creatorului/ cercetătorului care trebuie neapărat să se izoleze, să fie nefericit, să nu dea cu aspiratorul, să nu știe să gătească sau să meșterească, pentru a-și îndrepta energiile creatoare, ca pe un mănunchi de raze convergente, către Inefabil. Nu cred nici în poveștile de învingător ale oamenilor care susțin că au sau că pot totul: creație, dragoste, familie, bazar cotidian.
Intuiția mă obligă la niște nuanțe: sunt zile în care devii nereactiv pentru lumea exterioară, pentru că în lumea ta interioară lucrurile au devenit prea intense și își cer expresia. Sunt zile în care nu mai poți să fii disciplinata ființă birocratică, eficientă social, pentru că simți că trebuie să-ți îngădui un pic de timp în care să te străduiești să auzi dacă mai viețuiești pe dinlăuntru. Sunt zile în care nu te poți desprinde de o carte care te-a răpit sau în care trebuie neapărat să scrii, cu riscul de a-ți ignora copiii sau iubitul, sunt zile în care vrei să gătești șapte feluri de mâncare și nu-ți vine să te apropii de vreo carte, zile în care vrei să le vorbești neapărat studenților tăi și altele în care nu-ți imaginezi prin ce efort inuman vei reuși să rostești chiar și cel mai simplu cuvânt, zile în care copiii tăi nu vor să aibă de-a face cu tine și altele în care-ți spun că ești cea mai cool mamă din școală și că te iubesc cel mai mult, zile în care vrei să faci neapărat ceva, dar nu poți, pentru că trebuie să faci altceva, când îți croiești și coși o rochie minunată sau îți faci mărgele sau schimbi pământul în ghivece, dar nu-ți predai textele la timp, zile în care îți amintești că nu ai mai râs de mult și altele când nu te mai poți opri din râs, zile în care nu găsești argumentul care te-ar ajuta să închei un studiu și te simți pierdut, când vreun student emoționat vine să-ți spună ce mult a însemnat pentru el cartea pe care i-ai spus s-o citească sau discuția de alaltăieri și te simți grozav, zile în care textele îți ies bune, dar mâncărurile fără gust, și zile în care gătești dumnezeiește, dar scrii ca un începător, în fine, zile multe în care nimic nu merge bine și altele – foarte puține – în care totul iese perfect! Sunt doar zile.
Mihaela Ursa s-a născut pe 25 septembrie 1971, în Sîngeorz-Băi, este teoretician și critic literar. Este autoarea volumelor: Optzecismul și promisiunile postmodernismului (Paralela 45, 1999), Gheorghe Crăciun – monografie (Aula, 2000), Scriitopia (Dacia, 2005, ediția revăzută și adăugită în 2010) și Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă (Cartea Românească, 2012). A primit premiul pentru debut al USR și al Asociației Scriitorilor din Cluj (1999 și 2005) și alte premii din partea Asociației de Literatură Generală și Comparată din România (2005) și a Universității Babeș-Bolyai (2005). A absolvit Facultatea de Litere din Cluj, unde este în prezent lector doctor și director al Departamentului de Literatură Comparată. A coordonat Divanul scriitoarei (Cluj, Limes, 2010), a colaborat cu critică literară și eseu la volume colective și la diferite publicații literare. Este bursier post-doctoral al Academiei Române din 2011 și întreține un blog de autor la http://mihaelaursa.wordpress.com.
