Acest episod al confesiunilor presedintelui Asociatiei Colectionarilor din Romania il evoca mai mult pe militarul, decat pe artistul Vasile Parizescu. Razbate insa pe alocuri sensibilitatea iubitorului de frumos, care va rabufni cu putere ceva mai tarziu. Acum este perioada cand tanarul ofiter se imprumuta ca sa cumpere opere de arta, dar si perioada in care fiii plateasc pentru faptele parintilor. (Marcela Gheorghiu)
Anul urmator, tata m-a trimis sa predau la politie colectia de arme albe si de foc. M-a ajutat un vecin, care mi-a imprumutat caruta lui. Am dus la politie trei carute de sabii, pistoale, arme vechi din secolele XV-XVIII, sabii cu briliante si rubine pe garda, cu lame incrustate. A pastrat doar pistoalele care l-au insotit in razboi si cu care s-a aparat in lupta. Sunt si acum ingropate la Braila. Stiu locul, dar nu vreau sa umblu la ele.
O alta nenorocire se leaga de colectia de timbre a tatei. Pe aceea am distrus-o eu. Tata era pe front cand, copil fiind, am dus-o la scoala si am lipit timbrele pe banci si pe fruntile colegilor… Bietul tata! Fusese unul dintre cei care avusesera seria integrala de bouri din 1850 si 1870, plus Mauritius si altele, marci foarte rare, de mare valoare.
Apoi a venit si nenorocirea ca o ordonanta ne-a furat toate bijuteriile. Acestea fusesera ascunse intr-o perna pe care o purtam dupa mine tot timpul. Astfel, bijuteriile a doua mari familii brailene – a tatei si a mamei – au disparut pentru totdeauna, printr-o intamplare foarte ciudata.
Tata era in spital la Filiasi, grav ranit de rusi, iar mama se dusese la el. In lipsa, a venit sa aiba grija de noi sora ei. Eram copil, dar stiam de valoarea extraordinara a pernei, caci mi se spusese sa am grija de ea. Cand rusii trageau noaptea, ne ascundeam in grajd, prin curte, in paie – eu cu perna dupa mine. Ei, dar, la un moment dat, matusa i-a dat voie ordonantei sa doarma in casa. Noi ne-am mutat din camera copiilor intr-una dintre camerele mari, iar ordonanta s-a putut culca intr-unul dintre paturile noastre. Cum matusa nu era pusa la curent in legatura cu bijuteriile, i-a oferit ordonantei perna cea mai valoroasa din intreaga casa. Cu siguranta ca ordonanta, punand capul pe ea, a simtit ceva tare, fiindca a doua zi i-a spus matusii: “Cucoana, io sunt obisnuit sa dorm in grajd”. Matusa a zis “Bine”, iar el a luat perna si a scos din ea totul. Printre bijuteriile acelea se afla si un ceas de aur, pe care maicuta promisese ca mi-l va darui cand voi implini 21 de ani. Era un ceas cu mai multe capace, cu un lant gros si o bila cu otrava. Un ceas foarte vechi, deosebit.
Asadar, dupa ce a golit perna, ordonanta a venit la matusa-mea si i-a zis: “Cucoana, am primit o telegrama ca sotia ii bolnava; daca vreti, sa-mi dati voie sa ma duc s-o vad!”. Matusa i-a dat voie, caci nu avea trebuinta de el, iar el a plecat.
Cand a venit mama inapoi si a vazut perna goala, a intrebat-o pe matusa-mea ce s-a intamplat si aceasta i-a spus: “I-am dat-o ordonantei sa doarma pe ea”. Mama l-a sunat pe tata. Tata a dat ordin la regiment ca soldatul sa fie cautat prin toate fisele – era de undeva de prin Ardeal; au cotrobait peste tot, dar de gasit nu l-au gasit niciodata. Desigur, a plecat in strainatate cu bijuterii cu tot – o adevarata avere. E pentru prima oara cand povestesc aceasta istorie…
Asadar, destinul a avut grija sa distruga totul in jurul meu. Tata a ajuns somer si a intrat muncitor la Fabrica Franco-Romana din Braila. Intr-o zi, mi-a spus: “Baiete, nu mai pot sa te trimit la Belle-Arte, mai am doi copii de crescut (fratii mei mai mici), du-te la Scoala Militara!”. M-am dus. Era o scoala de ofiteri de artilerie. Inca era foarte pretentioasa, dadeai examen la matematica, fizica, franceza, romana s.a. Trebuia sa fii foarte bine pregatit.
La inapoiere, am trecut prin Bucuresti, unde locuia sora mamei, si m-am intalnit cu o sumedenie de colegi de liceu, carora nu le-a venit sa creada ca dadusem examen la Scoala Militara: “Tu nu esti pentru asa ceva”. Mi-au sugerat sa merg cu ei si sa candidez in alta parte. Am intrat la Litere si Filosofie, dar tata nu mi-a dat voie acolo. Mi-a cerut sa ma prezint la Scoala Militara, daca imi mai da voie comandantul. Din fericire, comandantul era camarad cu tata si, desigur, cand aveam examene la Filologie imi dadea drumul. Nu le luam pe toate, fiindca trebuia sa ma pregatesc intens dincoace. Dar in vremea aceea inca mai aveai voie sa-ti dai examenele pana si in anul IV.
In Scoala Militara aparusera fotomontajele, gazetele de perete. Cine sa le faca? Elev Parizescu, desigur. Si elevul Parizescu era fericit. Pentru mine, fotomontajele au fost mana cereasca. Mi-au permis sa-mi exersez mana si ochiul. Ceream sa mi se aduca culori si umpleam pereti intregi. Pe urma, organizam toate spectacolele, incepand cu scenografia si terminand cu muzica si poezia. Nestiind sa transcriu pe note, chemam gornistul si ii cantam, iar el scria notele. Versurile le cream in timpul noptii, cand eram de planton. La sfarsitul scolii, cand mi-am prezentat lucrarea de absolvire, am primit cea mai mare nota. Drept recompensa, inspectorul artileriei m-a chemat in cabinetul comandantului si m-a intrebat in ce garnizoana vreau sa fiu repartizat. Daca inainte as fi optat pentru Braila, Galati sau Ramnicu Sarat, acum am spus dintr-o suflare: Bucuresti.
Am venit, asadar, la Bucuresti, unde aveam sa si traiesc de atunci…
In tot acest rastimp, in caietele mele de insemnari notam tot ce se intampla in arta. Am invatat si m-am invatat, am cunoscut foarte multe intamplari si aspecte din viata artistilor, din viata colectionarilor. Toate acestea mi-au folosit enorm atunci cand eu insumi am inceput sa colectionez, adica atunci cand am avut starea materiala necesara si pornirea suficient de puternica spre acest taram – pentru a colectiona iti trebuie o forta extraordinara, o dorinta atavica, intrucat nu ai niciodata toti banii necesari. Mai ales in acea perioada, de dupa 1945, chiar nu-i aveam. Ma imprumutam mereu, de la toata lumea, desi in calitate de militar imi era interzisa cu desavarsire aceasta eleganta practica burgheza (in statutul militarilor scrie acest lucru negru pe alb). Dar despre mine stiau si superiorii mei ca sunt dator. Nu aveau insa ce zice, fiindca era nevoie de mine.
Mai tarziu, am devenit om cu mai multe facultati si am capatat o functie deosebita: la 26 de ani, eram sef de sectie in Ministerul Apararii. Din pacate, dupa o vreme am fost dat afara, pentru ca intre timp tatal meu a fost inchis de Securitate. Am facut o cerere, prin 1959, la Comisia de Revizie, ca sa-mi fie revazuta decizia si m-au rechemat. Considerasera pedeapsa de a fi exclus din randul armatei prea dura. Port un respect si o amintire foarte frumoase celui care a revazut hotararea de excludere a mea din armata, un om tanar – de la Comitetul Central -, animat de bune intentii. Cum eu ma vaitam tot timpul ca sanctiunea era nedreapta, m-a sfatuit urmatorul lucru: “Tovarasul Parizescu, noi nu ne putem pune cu Comisia de Partid a Armatei, dar dumneata scrie un memoriu in care sa arati ca sentinta e exagerata si ca intotdeauna ti-ai facut datoria cu multa constiinciozitate”. Exact asa am facut. Nimeni nu credea ca voi rezolva ceva. Comisia amintita a hotarat insa ca merit sa fiu reprimit in armata.
Contextul era favorabil. In 1965, Ceausescu daduse un ordin prin care ceruse ca oamenii sa fie judecati nu dupa faptele parintilor, ci dupa calitatile proprii, asa ca am fost repede reprimit in partid. Am fost reinstalat sef de sectie, dupa aceea am devenit director general adjunct, iar ulterior am condus sectorul Inzestrari de tancuri si transportoare blindate.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar