Ute Ehrhardt, Wilhelm Johnen
Vă spun sincer, mint perfect sau arta compromisului
Editura Baroque & Arts
Traducere: Mihai Moroiu. Colecția savoir-vivre.
Ute Ehrhardt s-a născut în 1956 la Kassel, în Germania. Este licențiată în psihologie și lucrează ca psihoterapeut, consultant de carieră și mediator. Susține seminarii de psihologie în domeniul economic și oferă consultanță pentru corporații. Este căsătorită cu Wilhelm Johnen, coautorul acestei lucrări.
A scris celebrul volum „Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor”.
Minciuni estetice și gena egoistă, intimitate versus pasiune, ambalajul amăgirilor și rația de fericire. Unii mint, iar altora le place să creadă, pentru că iubirea adevărată cu minciună subțire se ține.
Suntem capabili să distorsionăm evenimentele și să le aranjăm cu migală toate detaliile, până când trecutul începe să corespundă idealului nostru. Ca să ne putem aduce aminte de ele așa cum ne-ar fi plăcut nouă să se petreacă.
De fapt, suntem mai degrabă suma amintirilor noastre – sau a ce ne convine să ne amintim – decât suma experiențelor reale prin care am trecut.
Fără nicio îndoială, mințitul este o aptitudine profund umană, la care se poate recurge inteligent și complex, în special în momentele de maximă importanță din viață.
„Cum aș putea să-l atrag?“ Direcțiile de lovitură sunt clare.
Orice femeie se poate transforma într-o tentație, într-o ediție specială calină a propriului eu, motivată sexual, dispusă să se adapteze.
În varianta sa de ispitire, bărbatul joacă rolul cavalerului onorabil și energic, care-i citește din priviri toate dorințele alesei, curajos, puternic și fidel fără limite. Doar îndrăgostiții sunt în stare să creadă că lumea poate fi populată cu asemenea alese specii umane, trăindu-și extazul câtă vreme se pot hrăni cu iluzii. Dar majoritatea se trezesc, mai devreme sau mai târziu. Să fie oare un motiv pentru care să li se interzică să moțăie puțin sub soarele fierbinte al iubirii? Nu! Într-un cuplu, câtă vreme partenerii sunt purtați de valul amețitor al iubirii, trăiesc deopotrivă ca într-o beție, sub al cărei efect năucitor cutreieră o lume plină de minuni, dispuși să nege cu tărie că se vor mai trezi vreodată.
Învățăm să vorbim. Învățăm să interpretăm vocea celor din jur și limbajul lor corporal, dar vrem să învățăm și să „simțim minciunile“. Și, cât se poate de firesc, de ce nu am „învăța să mințim“ și noi? Viața e plină de contradicții, pe care le trăim cu intensitate.
Ni se încredințează secrete, pe care apoi le păzim ca să nu iasă la lumină. Facem mărturisiri și sperăm ca și ele să fie la fel de bine păstrate. Dar fără o anumită tehnică de manipulare, nimeni nu este în stare să păstreze prea multă vreme un secret. Și să nu ținem seama de asta e o dovadă de pură naivitate, dar și o opțiune nesăbuită.
Adevărul nu poate fi spus în orice clipă, iar uneori mai are nevoie și de puțină minciună:
– Politețea pretinde minciună.
– Amabilitatea pretinde minciună.
– Etica pretinde minciună.
– Familiaritatea pretinde minciună.
– Omenia pretinde minciună.
– Contactul social pretinde minciună.
– Comportamentul respectuos pretinde minciună.
– Dreptatea pretinde minciună.
– Iubirea pretinde minciună.
„Când îl lipsești pe un om obișnuit de minciuna vieții lui, îl lipsești și de fericire.“ – Henrik Ibsen.